Sentimentele mor?

Sau doar se depozitează undeva, în colțuri mai mult sau mai puțin ferite din suflet, inimă, minte, sau unde le-o fi locul?
Mă întreb. Oameni pe care i-am iubit, cu care am avut diferite relații, de iubire, prietenie, unde-au fost implicate emoții, sentimente… pot ei vreodată, cândva, după oricât de mult timp, să ne devină cu adevărat indiferenți? E firesc să vină o zi în care să le stăm alături și să nu mai vibreze nici o coardă sensibilă în noi, să nu ne mai tresară nici un mușchi al inimii, să-i privim în ochi și să fie loc doar de răceală, detașare și ne-emoție?
Îmi răspund. Eu cred că nu e posibil. Nici firesc. Cred că acolo unde a fost vreodată trăire, sentiment, ceva rămâne. O fâstâceală, o senzație de ceva incomod, un resentiment, o tresărire, o emoție, un drag. Ceva pozitiv, sau ceva negativ, dar ceva rămâne. Că așa e firesc. Că ne obișnuim cu pierderile, cu dezamăgirile, că învățăm să ne trăim despărțirile, să le acceptăm, că suferim crunt, dar în timp asperitățile se netezesc, se calmează și facem față altfel, așa o fi. Dar nu cred că sentimentele dispar cu totul, până la ultimul fior. Nu cred.
Cred că sunt sentimente care nu mor niciodată. Oameni cărora le-am dăruit bucăți de suflet, chiar dacă au plecat cu ele, tot au rămas, cumva, în noi. Chiar dacă nu ne mai dorim aproape, de exemplu, un prieten care ne-a dezamăgit, nu înseamnă că ne e indiferent, sau că rămânem impansibili la modul acesta hilar în care viața-și face jocul, punând alături uneori străini care-au locuit cândva unul în sufletul celuilalt…
Cred asta. Dar nu înseamnă că e un gând care mă împacă. (și da, mi-e dor de niște oameni. și viața-și râde în barbă, obligându-mă să-mi trag sufletul și să fiu când aș vrea să fug.)