M-a întrebat cineva, de curând, de ce nu scriu mai mult despre bucurie și lucruri frumoase care mi se întâmplă, de ce mi-e mai la îndemână să scriu despre tristețe și neîmpăcare? N-am putut să răspund clar și ușor, mai mult m-am împiedicat încercând să ofer explicații care, de fapt, n-aveau prea mult sens.
Și m-a pus pe gânduri. Știu, ar trebui să trăiesc mai mult și să gândesc mai puțin…
Mi-e dor să scriu mai des, știu asta sigur. N-am suficientă determinare pentru a găsi timp să scriu, ăsta e singurul motiv pentru care sunt zilnic pe aici, dar scriu rar.
Altfel… de unde vine pornirea de a scrie despre afundări și poveri și mai puțin despre seninătate și bucurie? Din obișnuință? Dintr-o înclinare a sufletului de a-și revărsa tristețile, ca un fel de eliberare de grele poveri? Toate acestea combinate cu un sentiment, poate greșit înțeles, cum că bucuria trebuie s-o ții strâns la piept, ca să nu-ți scape? Că, dacă îi dai drumul în lume, ea nu se multiplică, ajungând la alții și rămânând și la tine ci se pierde, își ia zborul? Sau, chiar mai mult de atât, dintr-o teamă că, pentru fiecare bucurie, e nevoie să plătești cu tristeți viitoare și atunci, trăiești bucuria cumva pe furiș, nu pe deplin, nu cu împăcare ci cu sufletul strâns?
Poate că sunt toate aceste motive la un loc, unele firești, altele nejustificate.
Am zis-o și o tot zic, cu siguranță lecția despre bucurie e una dintre cele mai grele din viața mea. Nu e ușor să te dezveți de un fel de a fi, să lași teama la o parte și să te bucuri. Învățăm comportamente, ne construim scuturi de apărare, ne ascundem în spatele lor și apoi… să renunțăm la toate și să ne bucurăm? Neah, nu-i ușor. E greu să renunți la o haină pe care deja o porți de așa de mult timp, încât pare că face parte din ființa ta. Nu-ți mai place, dar te-ai obișnuit cu ea. Cum s-o dai jos? Chiar dacă trebuie, tot nu-i ușor. Nimic nu vine ușor, dar, vestea bună e că… vine. La un moment dat, lucrurile se schimbă. Mi s-a mai zis asta… așa cum învățăm să fim critici cu noi înșine, așa trebuie să învățăm și să fim buni cu noi înșine. Învăț, fac pași atât de mici încât par nesesizabili, dar cred măcar că fac pași înainte, nu stau pe loc.
Bucuria vin atunci când las la o parte nevoia de a controla totul. Instinctul de a încerca să fac ca fiecare piesă din puzzle să fie la locul ei.
Bucuria vine când ceva reușește să rupă firul gândurilor aspre dictate de mintea care prea vrea ca toate să fie aliniate. În cap și-n viață.
Bucuria vine când reușesc să nu mă mai zbat ca să alung teama și nesiguranța. Când nu mă mai apăr și mă las să simt, totul, cum vine.
Bucuria nu-i ușor de trăit, nu pentru mine. Duc mereu o luptă cu partea întunecată a minții mele.
Dar și când o trăiesc, bucuria e magică.
Lucruri bune și bucurie. Îmi promit mie însămi să mă concentrez mai mult pe acestea și să scriu mai des despre partea atât de copleșitor de plină a paharului vieții mele, că e, zău că e, inima mea o știe, e recunoscătoare, mintea, ahh, ea se împiedică de tot felul de rațiuni, subtilități și înțelesuri.
Să (ne) fie cu bucurie.
am pus fotografia aceasta pentru că-i despre un moment de bucurie, o seară cu un apus fabulos, un grup de oameni faini, o inimă plină de emoție și recunoștință