Şi mâine a fost o zi…

Şi mâine a fost o zi.
Şi-a mai trecut, aşa, o zi, o lună, un an, o viaţă?
Şi-atunci, când eşti acolo, la sfârşit, ce mai contează?
Părerile de rău ce importanţă mai au?
Că n-ai trăit cu adevărat nici o mică părticică.
Că, veşnic punându-ţi întrebări, ai ratat tocmai răspunsurile.
Că, tot căutând, nici n-ai mai ştiut ce doreai să găseşti.
Cu ce te ajută să-ţi dai seama târziu că speranţele-s inutile?
Nu există prea târziu? Cică cât trăieşti, ai o şansă?
Şi dacă prea târziu e AZI, pur şi simplu, azi?
Şi nici nu contează că-n piept inima nu s-a oprit să bată.
Şi creierul tău încă funcţionează.
Nu sunt ingrediente suficiente pentru a zice ” trăiesc „.
Ci doar, sunt viu. Atât.
Şi ce contează că eşti tânăr
Şi la început de drum, cu viaţa înainte.
Sau anii ţi-au înveşmântat tâmplele în alb.
Că ai 20, 30 sau 60 de ani, care-i diferenţa?
Ucigătoare tristeţe poate să te învăluie oricând
Şi sufletului să-i curme viaţa.
Sufletul se naşte odată cu trupul.
Dar moare… poate să moară mult înainte.
Şi doar să exişti. Să respiri.
Azi se închide o uşă, ca mâine să se deschidă alta?
Dar, poate, nici o uşă care s-ar deschide mâine
Nu mai duce la drumul ACELA pe care vrei să mergi.
Unicul. Şi-a cărui uşă e închisă.
Şi ce faci? Baţi o viaţă la o uşă închisă?
Lupţi să o deschizi? Te zbaţi, te revolţi, te chinui?
Sau, resemnat, te mulţumeşti cu altă uşă?
Închizi ochii şi te prefaci că e bine?
Când e RĂU, îţi spui că nu e cel mai rău.
Şi tot, până la urmă, se rezuma simplu
La singurul cuvânt care cuprinde-n el o lume
Lumea complicată şi minunat de banală
A zborului spre piscuri extreme.
Sau al căderilor în infinite abisuri.
Cuvânt – sentiment pe care
Îl ai, poate, şi nu ştii
Şi nu te gândeşti să-l apreciezi, că nu-i simţi valoarea.
Îl cauţi, poate, dar nici o şansă n-ai să-l gaseşti
Şi poţi o viaţă de căutări fără noroc să alergi.
Şi rar, îl ai, şi ştii, şi-l trăieşti
Pentru că dăruieşti, şi primeşti.
IUBIRE!