Stare de bine

… da, parcă nu mi-e chiar la îndemână, dar asta e ce simt azi. O stare de bine pe care mi-e greu să o descriu în cuvinte. Dar vă arăt.

O stare de bine simt azi. Pentru copilăria frumoasă a Puștiului. Pentru vacanța lui la bunici, un deliciu. Pentru energia lui. Pentru entuziasm. Pentru dragostea pe care o revarsă asupra celor din jur, fără măsură. Pentru sentimentul că, fiindu-i lui mamă, inevitabil, trebuie să fiu un om mai bun, mai puternic, mai încrezător, mai ancorat în realitate, mai… cu plus pe toate planurile.

Se discută la Dojo, aici, despre cum, viața cu un copil, e mai rea sau mai bună. E mai grea, desigur, infinit mai grea, dar, nici o clipă, mai REA. Cum să fie mai rea când ei, copiii, ne strecoară viață în vene când ne simțim secați de energie și entuziasm? Cum? Când lor trebuie să le mulțumim pentru astfel de stări de bine simple și totuși atât de complete?

Știu, fiecărui părinte i se pare că inventează roata fiind părinte și, cumva, așa și e. Fiecare copil e unic, în felul lui, fiecare copil umple viața unui adult într-un fel anume, irepetabil. Dar zău că Puștiul ăsta e fenomenal. Mami, l-a zgâriat o zgâriuță pe ceas, l-am dat jos să nu mai pățească ceva. Mami, ție îți place să mănânci copac (adică conopidă)? Mă duc să-i dau lui Sammy (motanul) PisiKat, aia e mâncarea lui… și uite-așa se vede lumea prin ochii lui. Mare, interesantă, cu atât de multe de descoperit, de aflat. Unde să mai fie loc de plictiseală sau de repaus?