… unul blond, ce-i drept, și cu pletele cam lungi și nu chiar așa țepoase dar… tot arici, (aici aș pune un emoticon din acela care râde tare, tare, dar situația e mai mult de plâns decât de râs).
Sunt mereu deschisă față de oameni, cred că asta se vede și aici, se simte. Am mereu brațele larg deschise către oameni, îi las să se apropie, îi primesc, nu cu pâine, sare și pălincă ca pe la Maramureș ci oferindu-le sufletul pe tavă și… la primul semn de nesiguranță, la primul gest care mi se pare suspect, la prima privire care pare să ascundă ceva, bat automat în defensivă, îmi strâng brațele puternic pe lângă trup, parcă încercând să îmi protejez sufletul, mă îndoiesc de vorbe, gesturi, fapte și tot ce fac e să pun orice la îndoială. Și să problematizez, iar și iar. Și da, mă transform într-un arici de care nu te poți apropia, ce mai contează că sub țepii deloc prietenoși se ascunde sufletul ăla care abia așteaptă să se dăruiască, să-și ia zborul? Și e bun, și darnic, bată-l norocul, că nu-s deloc modestă azi.
Pe de o parte, mi se spune că trebuie să renunț la atitudinea asta aricioasă, că trebuie să-i las pe cei ce mi-s aproape să-mi fie aproape, să nu mă tot feresc și să mă tem. Pe de altă parte, mi se spune că ar trebui să fiu atentă pe cine las să mă citească (io ce să fac dacă au cititor de coduri bun???)… adică, ar trebui să fiu mereu cu ochii în patru ca nu cumva cineva să-mi apuce sufletul de-o aripă și să-l sechestreze undeva-n pustiu sau să-l supună la te miri ce practici obscure… (iar ar merge un emoticon de ăla, de râs nebun, nebun de-amar).
Măi, mi-e teamă, da. Mi-e cumplit de teamă de dezamăgiri. Mi-e frică de oameni. Și de puterea pe care o au asupra mea. De faptul că, odată ce m-a câștigat lângă el, un om poate să se folosească de… mine (bine, nu așa, adliteram). Mi-e teamă de tare multe. Și nu vreau să spun și azi că există o explicație pentru toată teama asta, că am adunate în spate o mulțime de țepi ale experiențelor ce și-au înfipt acele în mine, nu vreau să îmi găsesc scuze sau explicații. Mi-e teamă da, dar, pe de altă parte, nici nu pot, nu pot să fiu altfel. Nu pot să nu am încredere, nu pot să nu aștept, doresc, visez, sper. Și să cred. Nu pot. Și e așa, un amalgam. Haotic. De încredere și teamă. De întrebări, nesiguranțe și nevoie de certitudini.
Ahh, sunt un arici cu suflet îndrăgostit de zbor. Și ce șanse am să mă transform într-un arici cu aripi?
0
Articol anterior
14 comments
Ce te faci daca si zbori? 😀
Ahh, ce bine… zborrrr! Nu-i acolo baiul…
Citesc postul tau si ma regasesc in totalitate 🙂
Ma gandesc ca experientele din trecut, (alea cand am daruit pe tava sufletul si am ramas doar cu amaraciune) isi spun cuvantul. E drept ca „dupa ce te arzi cu ciorba sufli si-n iaurt” , insa vreau sa cred ca nu toti oamenii sunt la fel. Chiar am nevoie sa cred lucrurl asta!!
Iar tu, nu cred ca ai cum sa te schimbi, oricat de „arici” ai fi !
Știu, Ella, știu. Dacă am înceta să credem, ar înceta și lupta noastră. Ce-ar mai fi viața atunci?
Cateodata esti un arici cu țepii către interior… spre tine îi îndrepți, crezând că tu îți ești dușman.
Știu eu ceva ce înmoaie țepii… când te voi întâlni, vei ști ce este 🙂
Mda, cred că e corect ce spui tu. Toate astea vin din mine, știu, de multe ori sunt nejustificate și vrând să mă protejez, îmi fac tocmai mie rău.
Ahh, Oana, aștept clipa aia! 🙂
Ai mari mari șanse dacă îți dai voie singură !;) Numai să schimbi puțin trăirea interioară (și asta înseamnă să accepți riscul de a lăsa oamenii să se apropie ), și vor apărea și aripile ! De fapt, cred că articolul ăsta ar putea constitui un început de aripă…:)
Crezi că se poate învăța? Că poți să schimbi ceva din felul de-a fi doar prin propria voință? Asta o fi însemnând că e la cote minime, voința… 🙁
Cam firave aripile astea…
Daca esti un arici, sigur n-ai sa ai vreodata aripi. Dar asta nu te impiedica sa-ti cauti un avion sau o parasuta.
De-acolo mi se trage, e clar! :)) Pasiunea pentru zbor, zic… 🙂
Primul lucru pe care l’am facut, cand am inceput sa citesc, a fost sa mi te imaginez un arici cu plete blonde :D.
Mda, o fi interesant… :))) Da’ cică țepii-s înspre interior…
Da; se poate învăța, e de-ajuns sa vrei doar puțin ! Subconștientul va înregistra dorința ta, și chiar dacă vor fi mari piedici datorate emoțiilor, sau vechilor tipare de gândire, în timp, totuși, se vor ivi schimbări. Ai putea, de exemplu, să te gândești la asta înainte de culcare, sau imediat după trezire (momentele când subconțtientul înregistrează cel mai bine), și eventual să repeți o afirmație de genul: ”Sunt un alt om: Sunt deschisă. Accept noi oameni în viața mea, cu încredere, chiar dacă e posibil să mă dezamăgească.”
Dar trebuie să faci asta o oarecare perioadă, cel puțin o lună !
Oricum, eu simt că nu ești chiar atât de arici pe cât spui !;) Și ariceala asta e, de fapt, o reacție de apărare. Până la urmă, cred că ar trebui, mai întâi, să înveți să nu te mai temi de dezamăgire. Asta e, oamenii dezamăgesc ! Dar mai sunt și mulți care, măcar, se străduie să nu facă asta. Trebuie să acceptți riscul.:)
Ahh, exerciții… dau ele rezultat dar trebuie să fii consecvent. Și eu, dacă nu sunt puternic motivată, toate le las baltă…
Cred că, în esență, suntem așa cum suntem. Eventual mai reușim să ținem unele sub control, să nu dăm dintr-o extremă în alta. Dar nu cred că se pot schimba prea multe.
Teama… există ea acolo și se manifestă abia după ce las oamenii să se apropie, că în prima fază sunt extrem de open mind… apoi intervine nevoia de siguranță, de certitudini, etc. Da, accept riscul. Doar că, cu teamă. 🙂
Comments are closed.