… și nimeni nu-mi aparține mie.
Nu, nu-i un post melancolic, nu-i nici o renegare a lumii întregi, e doar un gând de realitate ce-a pornit dintr-o vorbă spusă azi. Una care m-a făcut să râd, în prima fază, apoi m-a pus pe gânduri.
Oamenii chiar cred că le aparținem, că ajungem să fim, pentru că ne leagă ceva de ei, a lor? Nu mai vorbesc despre drepturile pe care simt că le au asupra noastră…
Eu cred că nimeni nu aparține, cu adevărat, nimănui. Nici Puștiul ăsta năzdrăvan de patru ani care e o parte din mine, în toate sensurile posibile, nu simt că îmi aparține mie. Și nici că eu îi aparțin lui. Nu în totalitate, oricum. (Vorbesc despre el, despre relația mamă – copil pentru că e cea mai importantă, mai reală, din viața mea. Acolo pot să îmi dau cu părerea). Da, binele Puștiului e prioritatea vieții mele și pentru el nici un sacrificiu nu e prea mare, clar. Dar… nu cred că îmi aparține mie, nu cred că îi aparțin. Ne e dat să avem o relație, una de dependență, o vreme, din partea lui față de mine, pentru că are nevoie de sprijin, ne e dat să avem o legătură aparte, unică și sunt extrem de recunoscătoare pentru asta pentru că Puștiul ăsta e o minune de copil dar… cred că, în esență, fiecare om are drumul lui propriu, chiar singuratic, pe această lume. Că fiecare e responsabil – și Puștiul va fi, când va timpul îl va desprinde de mine – pentru pașii vieții lui.
Deși pe tot parcursul vieții noastre ne legăm de oameni, deși dezvoltăm dependențe față de oameni – așa cum fac eu – nu cred că ajungem să aparținem cuiva. Nici căsătoria – că acolo e legătura pe care doi oameni o aleg de bună voie – nu transformă un om în bunul celuilalt. Ești al meu, sunt a ta… cred că sunt doar vorbe pentru că, de fapt, oricât de mult ne-am lega de cineva, ne aparținem doar nouă înșine.
Dincolo de acest fapt, pe care eu îl simt ca pe o realitate, mă întreb de ce simțim așa mult nevoie să fim a cuiva. Sau de ce simt alții nevoia să le aparținem. O fi în firea lucrurilor să dorim să ne simțim stăpâni pe sufletul cuiva? Asta ne dă un sentiment de siguranță, un sentiment de posesiune care ne face să ne simțim mai împliniți, mai satisfăcuți? Ce-i cu nevoia asta?
2+
Articol anterior
8 comments
Da, trista nevoie de dependenta, si adevarul independentei umane…
Chiar azi, ascultam la tv un psiholog care spunea ca e absolut normal sa simtim ca avem nevoie de altii, ca e normal sa avem nevoie sa fim iubiti si sa iubim, ca sentimentul asta de dependenda fata de altii e un lucru cat se poate de normal. Fara sentimentele ca astea (liste e lunga, clar) ne-ar muri sufletul de tristete si singuratate….
E clar că e un alint. Așa, cât să ne facă bine la suflet și poate și la trup… fie și temporar. Crezi că, exceptând cazurile în care unii chiar o iau de bună, lumea se gândește la semnificația profundă a cuvântului: al meu/a mea?
E un moment frumos și atât, care face cald la suflet. Nu-mi spune că nu ți-ar face placere o îmbrățișare (nu, nu din partea oricui, ci doar de la cel pe care il iubesti) si o „cuibareala” in plapuma soaptelor sale: „Lore a mea”.
E un moment romantic, care trece. Dar AZI spun: si ce daca, a fost asa fumooooos. (e drept ca mi-a luat ceva timp sa ajung la acest Azi).
Pup cu drag, frumusica mea 🙂 Sa nu ma certi…
Daca nu apartinem cuiva, nu cred ca am putea exista ca oameni..Blestemul nostru ca specie…
Imul e animal de turma…ghiolbaneste exprimandu-ma 😀 Un om nu e facut genetic sa fie solitar , ci solidar.Cred ca apartenenta cuiva la altcineva , este mai mult ca o punere clara a situatiei socio-morale in fata lumii.desi , daca ma gandesc la spiritul posesiv al unor umani , as zice mai degraba ca acolo nu este vorba de chestii sentimental-sociale , ci de un fel de sclavagism , pana la urma.
Personal , spiritul posesiv il „imprastii” asupra tuturor bunurilor mele mobile si imobile.Asupra celor de-un sange cu mine sau a celor ce au ales sa paseasca alaturi de mine prin viata , neconditionat , nu le sunt stapan , ci ei sunt „ai mei” din punct de vedere spiritual , emotional , sufletesc , moral.Este vorba aceea cu spiritul liber si de multe ori am intalnit replica , mai ales prin filme , poti stapani trupul , insa nu poti stapani spiritul.
Emotional vorbind , ma topesc ca untul la soare cand mi se spune „iubita MEA”. 😀
Scuze , era „omul ” , nu „imul”.
Pe mine ma ingrozeste ideea de apartenenta, (chiar si inteleasa in felul ala mai etic in care se recunoaste si se respecta autonomia reala a celeilalte persoane, adica nu inteleasa la modul exploatativ- sclavagist), deoarece implica si o mare responsabilitate totusi. Pai daca eu nu sunt in stare sa am grija nici macar de un catel, cum naiba sa fiu in stare sa imi indeplinesc raspunderea fata de un alt om real, (nici nu mai vorbesc de un eventual copil, ca devine de nivel SF cu elemente de horror de groaza in cazul meu).
Eu o singura data am simtit ca apartin de ceva: atunci cand am fost in NY. In rest, nu sunt genul care sa aiba nevoie de ceilalti (cel putin pe plan emotional).
Comments are closed.