Mi-e teamă de multe lucruri, știu, probabil de prea multe. Unele-s evidente, altele-s în subconștient și îmi dau seama doar uneori că există. Așa e și cu teama asta. De banalitate. E unul dintre lucrurile de care mi-e cel mai mult teamă. De-o existență ternă, monotonă, repetitivă. Seacă, pustie, cuminte și la locul ei. Mi-e teamă de netrăire, de nezbucium, de neviață. De visuri nevisate. De dorințe nedorite. Și atunci, cu toate lacrimile care par nesfârșite, parcă-mi prefer căderile, furtunile, senzațiile de inutilitate și neraționalul ăsta care pune stăpânire pe mine și-mi strecoară în vene senzația de luptă sortită eșecului. Dar mă și împinge înspre a lupta, a nu ceda, a căuta. Poate că, totuși, e în toate un rost. Și-n plângeri, și-n zboruri. Și-n iluzii, și-n dezamăgiri.
Unii, care mă cunosc, ar zâmbi pe sub mustață și-ar zice că, deh, sunt oricum, numai banală nu… alții ar spune că agit și eu apele într-un mic pahar. Dar, până la urmă, nici nu contează cum se văd lucrurile dinafară. Că eu, tot așa cum pot să fiu sunt. Așa, melodramatică și mereu cu sufletul într-o extremă sau în alta, nicidecum în echilibru. Și e bine sau e rău, e așa cum e. Încerc să fac lucrurile cât de bine pot și să trăiesc viața cât de real pot. Alerg și mă zbat, și visez și sunt dezamăgită, și cred în oameni și cad de sus… și sunt toate piese ale puzzle-ului vieții mele, așa cum pot eu să o trăiesc. Și îmi doresc să fie oricum. Dar nu banală.
Și-atunci, știu, sunt toate într-o contradicție, că alerg împotriva curentului și mă plâng că vântul prea aspru-mi biciuiește fața. Că mă zbat să zbor printre nori și atunci când cad de prea sus, simt că mi-e lumea copleșită de un tragism de neîndurat al vieții. Și mă simt nedreptățită, și mă simt împovărată și deloc în stare să duc greutățile vieții și plâng și mă plâng și tot ce-mi doresc, totuși, e să trăiesc simțind că-mi curge viață prin vene. Plină, reală, intensă. Dar nu banală.
Cât de frumos o spune Teodoreanu, în Lorelei, una dintre cărțile care au un loc și-n biblioteca și-n sufletul meu:
” Trăia. Ceea ce presimţise exista. Viaţa nu era un efort, mers lent spre îmbătrânire, cedări şi resemnări; viaţa era delir, tumult în soare, bucurie respirată. ”
… nu banalitate!
0
Articol anterior
7 comments
Nu cred ca e cineva la cine sa nu ii fie teama de banal..Cred ca e o greutate de nesuportat….Ca sa evitam banalul trebuie sa facem tot ceea ce spui ca faci si tu..Deci nu cred ca te paste asa ceva…
Depinde, sunt așa de mulți oameni perfect împăcați cu o viață de rutină și nu simt nevoia să iasă din ea, să schimbe, să cunoască, să descopere…
Din nou pe aripile nesfarsite ale gandurilor si piedicilor. Dar exista totusi un buchet de cuvinte ce de multe ori incurajeaza. Oare este posibil?
„Ar trebui să ne naştem bătrâni,
Să venim înţelepţi,
Să fim în stare de-a hotărî soarta noastră în lume,
Să ştim din răscrucea primară ce drumuri pornesc
Şi iresponsabil să fie doar dorul de-a merge.
Apoi să ne facem mai tineri, mai tineri, mergând,
Maturi şi puternici s-ajungem la poarta creaţiei,
Să trecem de ea şi-n iubire intrând adolescenţi,
Să fim copii la naşterea fiilor noştri.
Oricum ei ar fi atunci mai bătrâni decât noi,
Ne-ar învăţa să vorbim, ne-ar legăna să dormim,
Noi am dispărea tot mai mult, devenind tot mai mici,
Cât bobul de strugure, cât bobul de mazăre, cât bobul de grâu„ Ana Blandiana
Cum nu se poate asta, sa fim acolo prezenti prin atitudine.
… nu banalitate!
Ahh, ce faine-s versurile!!! Și ce trist.
Mda, atitudine! 🙂
E provocatoare şi frumoasă povestea asta cu banalitatea. Poate eu consider că nu am o viaţă banală, dar alţii, care o privesc de departe, ar putea spune, dar nu te plictiseşti să faci asta zi de zi?
Ideea este că poate eu îmi văd viaţa extraordinară, altul o vede banală… şi invers, desigur. Mi-ar plăcea să cred că e minunat ca fiecare dintre noi să ducem viaţa pe care o vrem, banală sau nu, nu contează, dacă asta ne face fericiţi. 🙂
Exact cum ai scris, nu are importanţă cum sunt văzute lucrurile din afară. Contează cum eşti, cum vrei tu să fii şi să-ţi trăieşti viaţa, în tumult sau resemnări… 🙂
Da, clar, depinde de unghiul din care privești.
Poate că asta e ceea ce contează, să fii mulțumit cu ce ai, cu ce faci. Poate că e ceea ce-mi lipsește. Uneori o văd ca pe un lucru bun, alteori mi se pare că e ceea ce mă trage în jos…
Zi frumoasă, Mira!
În ziua de azi, e banal să fii extraordinar – de ce n-ar fi extraordinar să fii banal…? 😉 Oare nu orice viaţă banală are pusee de extraordinar? Şi chiar şi-o viaţă extraordinară mai cade uneori în banalitate. La un moment dat, poat enici nu se mai face diferenţa. Oricum, ce contează, atîta vreme cît faci ceea ce poţi face…
Comments are closed.