Tot ceea ce nu sunt…

Cu o pereche de role în picioare, cu vocea lui Cristi Minculescu răsunându-mi tumultos în urechi, alinându-mi sufletul, cu o puzderie de stele înfrumusetând infinitul întunecat de pe umerii mei, am pornit, evadând în noapte, mână în mână cu melancolia, fidela mea însoţitoare, să colind străzile golite de viaţă, adormite şi ele, ale oraşului.
Gândurile, într-o avalanşă nebună, mi se năpustesc în minte. Măresc atunci viteza zborului meu pe role, depunând efort fizic pentru ca mintea să fie forţată să ia o pauză de gândire. Şi cu cât cresc implicarea fizică, cu atât scade cea mentala. Cu cât alerg mai mult, cu atât mă simt mai liniştită. Şi-aşa, pentru câteva clipe, unele mai lungi, altele doar fugitive, reuşesc ceea ce doream… o fărâmă de pace-n furtuna din mintea şi sufletul meu.
Oraşul, în miez de noapte, pustiu, îl simt liniştit, bucurându-se de odihna bine meritată dupa o zi cu mii de agitaţii şi forfote zgomotoase. Alunec uşor pe trotuarele goale care se răcoresc după o zi de fierbânţeală omenească şi aerul răcoros al nopţii parcă mă îmbrăţişează, mângâie. Oraşul mă ocroteşte cu braţele lui largi dar complice, intim, în noaptea asta, cu mine.
Mă opresc în drumul meu nocturn pe-o bordură de trotuar, într-un colţ stingher din inima oraşului şi, cu ochii înălţaţi spre cerul încărcat de stele, vorbesc cu mine. Şi cu steaua aceea, una, unică, steaua vieţii mele. Şi-avalanşa din mintea mea revine, gândurile, întrebările, frământările, toate-şi iau în primire vechile locuri, ca şi cum nicicând nu le-ar fi părăsit. Mă simt copleşită de imensitatea ce se întinde neşfârşit deasupra mea dar şi de gândurile care dau năvală-n mine.
Şi-aş vrea, în noapte, să fiu tot ceea ce nu sunt. Să fiu un om puternic, să pot să mă ridic de jos fără să simt, de fiecare dată că o parte din mine rămâne acolo şi nu îmi mai poate aparţine, cu fruntea sus, şi să fac paşii pe care eu ii consider buni de făcut. Să nu mai fiu un om al compromisurilor. Să nu mă mai mulţumesc cu fărămituri de viaţă. S-o iau pe toată, aşa cum e. Să fac tot ceea ce sufletul meu tânjeşte să facă dar, dintr-un motiv sau altul, se complace, nefăcând. Să privesc cu încrede în mine, nu doar în jur.
Doar că ” timpul nu mai poate aştepta „, n-are vreme să stea după mine, până mă hotărăsc eu să trăiesc. Trece. Ireversibil. În defavoarea mea.
Însă, ca şi locul în care mă aflu, şi frământările-mi rămân blocate-n bezna nopţii. Şi întrebările, fără răspuns. Sufletul, neîmpacat. Nemulţumirile, veşnice.
Şi-o pornesc din nou la drum, şi gândurile-mi dispar încetişor, lăsând loc doar concentrării fizice, şi nu mai e nici tristeţe, nici bucurie. E doar linişte. Şi sunt cumplit de singură. Chiar fără mine însămi. Şi e bine.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=O-rG7PhNi3E&feature=related]