#vanlife cu Pavel (2) – despre frică

Am amânat să scriu și totuși, m-am tot împiedicat în mine însămi de gândurile legate de frici și nesiguranțe. Știu și simt că e un subiect important, că e mai mult chiar decât conștientizez, poate de aceea mi-e cu atâta ceață și întrebări.

Așa că, vorbesc azi despre lumea aceasta a sinelui, despre cum zboară sau se frânge sufletul în timp ce străbatem aproape la pas, călătorind foarte slow, #drumulnostru în Asia.

Ce mă împiedică (adesea) să fiu așa cum aș dori și să mă bucur nereținut?

… fricile tatuate în mine, nesiguranțele, frustrările adunate, bagajele emoționale grele, furia pe care n-o pot gestiona, lipsa de sens, sentimentul că n-am dreptul să mă bucur că viața mea e (acum) mai ușoară.

Unele frici sunt de înțeles, altele se observă din avion cât sunt de fără logică, aproape mofturi. Unele le-am învățat, altele le-am moștenit. Poate că sunt toate un sistem de supraviețuire, dar zău că multe-s paranoice și sabotoare și mă opresc din a trăi așa cum mi-aș dori. Și nu-s de azi, de ieri, ci de muuulți ani, adunate ca bijuteriile într-o casetă prețioasă.

Ani de zile m-am simțit mai ok în pielea omului căruia îi e greu.

Era mai ușor să-mi justific mie însămi propriile stări, să-mi spun că sunt îndreptățită să plâng și să-mi plâng de milă. E normal că nu te bucuri, Loredana, îmi spuneam, doar uite, îți e tare greu, te zbați, de abia faci față vieții de zi cu zi, etc.

Realist, justificări aveam, greul era acolo, palpabil chiar. Dar știu și văd clar cum am pierdut capacitatea de a mă bucura simplu, fără reținere. Ani de zile am simțit că n-am voie. Și m-am învățat așa și vă spun sincer, nu-i ușor dezvățul. E, fără îndoială, una dintre bătăliile mari ale vieții mele.

Mă simt vinovată să îmi fie bine?

Da, mă simt. Ca și cum n-aș avea voie să mă relaxez. Cu privirea mereu peste umăr, așteptând parcă bumerangul care vine înapoi la mine, aducând ceva rău, ca răspuns la un moment în care mi-am dat voie să fiu bine. Cel mai adesea, când simt avântul acela de bucurie nereținută, simt și un ghem în stomac.

Frica de bine?

Da, există. O simt profund. Sunt tare multe de discutat pe tema aceasta și-am scris adesea, despre anxietate, vulnerabilitate, frica de a lăsa din mână controlul, teama de bucuria pentru care trebuie să plătești, etc. Printre toate acestea încă rătăcesc.

Mare parte din certurile mele cu Peter tot din frică vin. Nu recunosc asta, sigur, acolo, în focul lucrurilor, dar adesea îmi dau seama și discutăm despre după, la rece. Mi-e teamă uneori că fricile astea – le cunosc și știu de unde vin – n-or să treacă vreodată, alteori am speranța că drumul ne duce spre unde ne e necesar și o să știm să primim ce ni se dă.

Știu că din anxietate vine și frica mea de dormit în campervan. Deși avem aproape 50 de nopți de când dormim în dubă pe unde apucăm, eu trăiesc aproape noapte de noapte un proces de ținere sub control a fricii, a gândurilor – băi frate, nemiloase pot să fie!! – care mă fac uneori ghem de panică. Aud toate zgomotele, creez în mintea mea povești absurde pornind de la un freamăt, dorm iepurește și nu reușesc să mă relaxez. Sigur, am nopți mai ușoare și nopți mai grele. Au fost nopți în care m-am simțit aproape total în siguranță și nopți în care de abia am închis ochii vreo oră.

Am frici legate de neprevăzut, reacționez cu instinct panicos la situațiile de impas – noroc că Peter nu-i ca mine. Sigur, nu trăiesc anticipând momente de criză, nici vorbă, măcar asta nu fac. Fricile mele, clar, nu-s patologice. Nu mă opresc din a încerca. Îmi doresc noul și necunoscutul, și-atunci când nu pot arăta chiar entuziasmul pe care-l simt. Că deh, mintea mă sabotează.

Am fobii legate de orice viețuitoare, mai ales târâtoare, nici nu pot să scriu despre acestea, doar mă liniștesc spunându-mi că, lasă, dacă o fi să fie, faci tu față cumva. Sunt frici iraționale, da, dar asta nu le face mai ușor controlabile. Nicidecum anulabile. Mi s-a spus cândva, mai demult, că e inevitabil, toți oamenii au anumite fobii și învățăm să trăim cu ele, mai ales cu cele care nu ne amenință viața de zi cu zi, sunt acolo, ale noastre, să le îmbrățișăm ca pe o parte din noi. Înafară de partea cu îmbrățișatul, da, sunt de acord.

Trecem prin locuri fabuloase. View-uri care ne taie răsuflarea, la munte și la mare.

Întâlnim oameni care ne primesc într-un mod excepțional, punându-și sufletele pe masă înaintea noastră.

Călătorim cu o dubă la care am lucrat aproape un an, să o facem capabilă de un drum lung, pe termen aproape nelimitat, într-o parte a lumii unde, cu ceva vreme în urmă, nici măcar nu-mi puneam în gând să ajung.

E ceva fabulos și copleșitor. Asia?! Noi? Cu o dubă și-un copil mic?

Privesc în jur și la noi și nu reușesc să mă bucur, adesea. De ce? Pentru că mintea mea – deja am stabilit că trece prin faze extreme, ba mi-e cel mai bun prieten, ba dușman aprig – mă lovește sub centură.

Vine gândul ăla care-mi urlă în cap că uite, ești o impostoare, ia mai du-te înapoi în starea ta firească, de depresie, doar te-am învățat în toți anii ăia de muncă, că nu meriți, că nu ai de ce să crezi că poți, crezi că e ceva woow ce faci, ce ești tu să te consideri specială cumva, ia stai în banca ta.

Din astea, le știți și voi. Le învățăm de mici și apoi ne zbatem o viață întreagă să ne eliberăm de ele. Încă sper că o să reușesc.

Așa-i cu fricile. Le car cu mine. Periodic, mă îngenunchează. Devin lut moale și fac ce vor cu mine. Mă afund. Adesea, rău. O zi, două, nu-s bună de nimic, devin ghem de frustrări, tot învârtind acolo furie și stres și frică și panică și de toate. Și mă simt vinovată și judecată și tot din jur devine o amenințare. Și ce zid construiesc în jurul meu, pfuai.

Și apoi, cumva, mă ridic. Mă zbat. Urc în mine însămi și mă bucur. Câte puțin, văd seninul și mă limpezesc și eu în cap.

Dar zău, scriu despre toate acestea tocmai pentru că știu, Doamne cum știu, de atâta amar de vreme, că singura cale de a face față fricii e să îi arăt că o văd, că știu, că înțeleg și că, totuși, nu mă las.

Cred că, fără vreo falsă modestie, în asta stă curajul meu.

Că îndrăznesc în ciuda fricii.

(mulțumesc că mă citiți. eu încă învăț să mă accept așa cum sunt. uneori reușesc, alteori urlu a neputință. și continui.)