Jurnal din #drumulnostru (3) – aprilie

by loredana
2 comments

O lună a trecut de la ultimul jurnal despre #drumulnostru, deși îmi propusesem să țin pasul o dată la două săptămâni. Nu mi-a ieșit. S-ar zice că avem tot timpul din lume, relaxare, ne-fugăreală, dar uite că nici n-apuc să pornesc laptopul zile, săptămâni chiar.

Vă spun sincer, ca să știu ce-am făcut o lună am nevoie să mă uit la fotografii, să-mi aduc aminte. Atât de multe sunt, atât de concentrat simțim tot, aproape imposibil să procesăm… fiecare zi pe drum, o trăim, facem alegeri, mergem mai departe, nu e mult timp de gândit la ce-a fost, focusați fiind pe ceea ce-i de făcut, acum, fix acum. Și mâine e departe uneori.

Suntem în Turcia din 8 martie și o să mai fim încă o vreme, probabil nu lungă, în funcție de viza pentru Iran. Sunt aprobate vizele pentru mine și Orla, așteptăm pe cea a lui Peter. Mai avem de parcurs așa, cu încetinitorul, partea cea mai estică a Turciei, sunt câteva locuri în care vrem să ajungem și apoi vedem, Armenia și Iran sau Iran direct.

S-ar zice că o lună e o perioadă foarte generoasă pentru a vizita o țară și uite, simțim că nici n-am văzut, trăit, simțit, încă, mare parte din Turcia, deși avem deja opt săptămâni aici. E o țară fascinantă, cu locuri incredibile, munte și mare și sate și orașe și ape și păduri și vechi și nou și tot ce vrei.

Dar oamenii, dincolo de toate, oamenii.

Știu că ospitalitatea turcilor e recunoscută și totuși, cred că nu poate fi prea mult să vorbesc, iar și iar, despre bunătatea oamenilor. Bunătatea celorlalți nu e ceva ce ni se cuvine să primim, nu e ceva mic și neimportant, dimpotrivă. Suntem mereu surprinși și recunoscători pentru fiecare gest frumos primit.

Imaginați-vă:

  • Stăm la semafor și șoferul din mașina de alături coboară, vine la noi și ne întinde un pachețel pentru Orla. Ni s-a întâmplat de două ori, o dată biscuiți, o dată o prăjitură (și nici un șofer NU ne-a înjurat vreodată în trafic de când suntem aici).
  • Avem mașina la mecanic și în timp ce se lucrează la ea, patronul atelierului ne invită la masă, la un restaurant de cartier, fain de tot. Și-apoi ne-a purtat de grijă toată perioada când am fost în zonă.
  • Stăm campați împreună cu doi tineri căsătoriți și Orla petrece mult timp cu ei. La plecare ei ne mulțumesc că au putut să fie cu ea și ne spun întâlnirea cu Orla e un semn pentru ei deoarece deja de niște ani de zile își doresc o fetiță.
  • Ne oprim să mâncăm niște gozleme – plăcinte turcești – pe un deal, la o doamnă. Orla vrea și ea să frământe aluat, să întindă cu sucitorul, de-astea. Și doamna îi dă și-i arată cum să facă. Și Peter își prepară singur ceai, ca la el acasă. Gesturi mici, dar așa de mari, totuși.

Bunătate în gesturi, în priviri, în răbdare, în dorința de a ne fi de ajutor.

  • De la portarii muzeelor până la medicii din spitalele în care a trebuit să fim. De la păstorii turmelor de oi pe care le întâlnim în cale până la vânzătorii de gablonțuri care tot contribuie la colecția Orlei, oferindu-i cadouri. Are deja mai multe brățări și lănțișoare decât am eu în toată viața mea.

Într-o lună, aprilie în Turcia, am traversat o parte mare de țară, tot spre est, am văzut și am dormit în multe locuri, unele ne-au rămas în suflet, pe altele le-am bifat din mers, unele chiar le-am ocolit intenționat. Sigur am ratat multe locuri fabuloase, sigur am pierdut unele ca să câștigăm altele. Aproape întotdeauna am simțit că suntem fix unde trebuie, că drumul are sens, fiecare campare, fiecare împachetare și plecare.

De exemplu, am plecat într-o seară dintr-un loc minunat și pe drum – unul de ăla cu peripeții, când google ne-a dus pe o cărare printre lanuri de grâu și era noapte și am avut ceva emoții – ne-am tot întrebat dacă nu era mai bine să amânăm plecarea. Dimineață ne-a venit și răspunsul când a trebuit să ajungem la un spital cu Orla și faptul că plecasem de cu seară ne-a fost de mare folos, că am putut să fim dimineața în oraș, nu pe dealuri izolate.

Așa că…

știm că e important să ascultăm glasul din noi înșine, intuiția, să avem încredere.

Nu vine de la sine, dar ne străduim. Și continuăm.

Despre Turcia și locurile pe care le-am vizitat, ce ne-a plăcut nouă, cred că voi face un articol separat, că tare-s multe de spus.

Și-o să mă concentrez în jurnalul acesta pe a povesti despre cum ne simțim, ce experiențe trăim, despre oameni pe care-i întâlnim, despre provocări și cum facem sau nu față la toate.

Iar zic… viața aceasta pe drum e ceva spectaculos. Și e greu pe măsură.

Nu e ca în pozele de instagram.

Nu e totul la locul lui, fermecător, doar locuri absolut magice, relaxare, armonie fără nori. Să faci o poză de instagram, ca idee, îți trebuie timp și răbdare, muți toate lucrurile din pat în cabină și invers, dacă într-un loc e aerisit și frumos aranjat, sigur e haos în cealaltă parte.

Viața într-un van e cam ca acasă. Aceleași griji și întrebări și preocupări zilnice, plus tot necunoscutul. Și toate, la intensitate mai mare.

Hai să vă povestesc cum arată:

Trezit devreme, de obicei înainte de ora 7, când copilul a decis că ajunge somnul. Nu poți să lenevești în pat – raaar, ca excepție, poate că-ți iese și o leneveală – că, deh, patul se întinde peste bucătărie și ca să poți avea acces la ceva, musai să-l strângi. De pat zic. Nici nu-l poți lăsa vraiște, că dacă lucrurile nu-s toate la locul lor, nu ai nici o șansă să faci un pas.

Doi adulți și-un prunc într-un spațiu de un metru jumate pe patru, spațiu ocupat cu mobilier, nu liber, imaginați-vă. Fiecare are propriile nevoi, ale lui Orla primează, drept câștigat fără dezbatere.

Cine folosește primul baia, ce fac ceilalți în timpul acesta, dacă-i frumos afară, ok, dăm o raită în zonă, dacă nu, ne găsim ocupație în cabină, să lăsăm intimitate celui aflat la baie. Timp relaxat de stat pe toaletă? Să fim serioși, nu prea ai cum.

Masa, o aventură. Fiecare cu poftele și fițele lui. Să hrănesc pe Orla e o provocare care-mi întinde nervii și capacitățile la maxim adesea. Are un meniu foarte limitat, acceptă greu spre deloc să încerce lucruri noi, mâncarea din Turcia e ceva extraterestru pentru ea, Loredana, să te văd. Cu Peter e mai ușor și nu prea, că nu-i ușor nici când celălalt îți zice – mănânc orice. De multe ori, orice nici nu există în meniu și nu-i de ici colo să-l inventezi și să-l gătești în dubă.

Apoi, hai să vedem, ce facem cu ziua aceasta, dacă suntem într-un oraș, probabil dormim pe vreo străduță sau în vreo parcare, cât mai aproape de zona de vizitat, să avem și noi șansa să ne plimbăm pe jos cât de cât. Altă provocare, cu Orla. După primele zece minute de mers pe jos, de obicei vrea în brațe, pe umeri sau pe spatele meu, în sistem. Uneori se lasă cu trântit pe jos și urlat cât o țin puterile, alteori e pace și ne bucurăm de niște ore de plimbare, maaare realizare.

Dacă urmează să plecăm spre alt loc, aventură, de pus absolut fiecare obiect la locul lui, de la hârtia igienică la scaunele de camping, de asigurat totul pentru timpul de condus, farfurii, căni, lucruri care NU pot rămâne pe blat sau pe masă în timpul mersului. Totul trebuie strâns, împachetat, asigurat.

Căutat informații despre locuri, încercat de îmbinat nevoile, ce îi face bine lui Orla, ce își dorește – locuri de joacă unde să fie și alți copii, desigur – cu ceea ce am vrea și noi să vizităm.

Apoi, lucruri administrative, cumpărături, să avem cam ce ne trebuie pentru orice situație, să pot încropi o masă oricând cu ce-i prin frigider, dar să nici nu sufocăm dulapurile și spațiul extrem de mic cu produse, deci mereu avem grijă să cumpărăm fără nici un fel de surplus. Grijă la spațiu, grijă la nevoi, echilibru, provocare.

Spălat, pe noi înșine și hainele noastre… alea puține pe care le-am luat cu noi. Vă imaginați, Orla murdărește cel puțin un rând de haine pe zi. Încerc să o las să le poarte mai multe zile, încă nu m-am obișnuit cu ideea asta, că nu contează prea mult dacă are haine curate sau nu. Poate o să-mi iasă. Încă îi descâlcesc părul măcar o dată la câteva zile.

Pe drum, încercăm să ne bucurăm de locurile prin care trecem în timp ce distrăm pe Orla, o ținem cât putem ocupată, interesată, dacă vrem și noi să rămânem cât de cât cu mințile întregi. Când nu mai putem, îi dăm desene animate. Trăiască Youtube Kids.

Să decidem unde dormim e cel mai greu, cum ziceam, că sigur, vrem și aventură, vrem și siguranță, vrem și wild, vrem și aproape de locuri de vizitat. Uneori ne ajută park4night, alteori alți călători de pe drum, alteori google, alteori pur și simplu ne urmăm intuiția. Uneori mergem la sigur, alteori ne ia și câteva ore, pentru că ajungem într-un loc, ne dăm seama că nu ne e potrivit și pornim la departe, să găsim altceva.

Pregătirea de culcare e procesul invers, ca să faci patul, trebuie ca toate lucrurile de la bucătărie să fie la locul lor, blatul gol, baia la fel, în poziție de noapte, să poți extinde suportul patului.

E o binecuvântare să ai un pat mare într-o mașină mică, să te poți întinde, două persoane și jumătate, să nu te simți înghesuit și tare suntem bucuroși că am ales așa. Uneori nopțile sunt calme și liniștite, alteori agitate, iepurești, chinuite chiar. Și trec.

Diminețile sunt întotdeauna o nouă speranță și se pun la loc și bucățile împrăștiate – de minte și suflet – în timpul nopții. Uneori, seara, reușesc chiar și să citesc un pic. Alteori, chiar ne iese să stăm de vorbă în liniște, Peter și cu mine, când dragonul doarme.

Cam așa. Plus multe altele, care nu-mi vin acum în cap.

Da, e fabulos să poți parcurge lumi necunoscute.

Să te holbezi pur și simplu la niște locuri cum nu credeai că există – cum am simțit noi sus, deasupra Eufratului, de exemplu, să ai casa toată la îndemână și să îți poți satisface nevoile de confort relativ ușor, să alegi, să schimbi, să nu existe o direcție obligatorie în care să mergi, să nu trebuiască să faci check in și check out, nu avioane, nu bagaje, nu stresul vacanței încadrate în zile. E mai mult decât fabulos. Nu am cuvinte.

Dar da, cred sincer că totul vine la pachet cu un efort considerabil, că deși e o călătorie total all inclusive, nu-i ca într-un resort unde alții îți flutură frunze de palmier deasupra și-ți aduc băuturile reci pe tavă. E cu o muncă continuă, de adaptare, de căutare, de învățare.

De exemplu, în timp ce făceam un duș zilele trecute, într-un loc hai să zicem nu prea curat, mă gândeam că, uite, omul e capabil să se adapteze la multe lucruri pe care, poate, înainte de a fi pus în situația respectivă le-ar considera inacceptabile. Da, noi avem și dușul nostru în dubă, dar tot e altceva să faci un duș cu jet de apă continuă, fierbinte dacă e posibil.

Clar ajungi să apreciezi altfel un fir de apă caldă. Și o parcare în care te simți în siguranță. Sau ploaia, când se întâmplă o dată la opt săptămâni, ca acum.

Și toate acestea le facem în timp ce suntem MEREU împreună. Orla doarme în timpul zilei doar atunci când conducem, în rest, imaginați-vă, suntem mereu cu un zumzet pe fundal, vreau aia și aia și aia și hai să facem aia și aia, mami, Peter, mami, Peter… că v-am zis, nevoile ei primează. Cum s-ar putea altfel? Timp pentru noi înșine, niște ore liniștite și contemplative? Un fel de glumă.

O viață – călătorie sau o călătorie – viață. Cu de toate, zi de zi. Așa ne e.

Cu stres mult, cu sentiment de irosire, cu ceartă și împăcare – măcar atât! – cu frică și lipsă de speranță uneori. Cu multă apăsare, mai ales la mine, pentru toată mizeria și suferința și sărăcia pe care le întâlnim, uneori simt că mă sufoc și tare-aș vrea doar să mă ascund undeva într-un colț. Să nu mai văd, să nu mai simt. Durerea lumii.

Și cu bine. Mult bine. Nemăsurabil de mult bine.

Și-acum, pe scurt, ce-am făcut în luna aprilie?!

Am călătorit în locuri incredibile, fără să ne propunem am ajuns să pășim cumva pe urmele primilor pași ai creștinismului… Moise și copacul lui, locul de baștină a lui Avraam, orașul unde s-a născut Sf. Pavel, peștera unde a predicat Sf. Petru, orașul Sfântului Nicolae, locul unde Evanghelistul Ioan a scris partea lui din Biblie, casa Fecioarei Maria.

Mă fascinează modul în care oamenii au avut mereu nevoie să creadă în ceva.

Asemănările și deosebirile dintre marile religii ale lumii și simt că ni se dă un dar incredibil fiind în locurile acestea. Citesc acum, într-un ritm deosebit de lent, opera fabuloasă în patru volume a lui Eliade, Istoria credințelor și ideilor religioase, la care a lucrat ani mulți, o parte considerabilă din viața lui. E ceva ce n-am crezut posibil, comparabil cu Biblia, la complexitate și cantitate de informații.

Am fost și într-un parc de distracții, prima oară pentru Orla, acum tot vrea în ”azument” parc, pe rollercoaster. Mi-am tuns, bine, ras, părul, o schimbare pe cât de mare, pe atât de ușor de făcut. Am avut și peripeții cu febră încăpățânată și nevoie de doctori pediatri. Mașina a fost în service câteva zile și-am reparat niște lucruri cărora în România n-am reușit să le dăm de capăt. Am petrecut ziua de Paști pe iarbă, lângă o parcare, cu o familie de sirieni. Am copt pască în cuptorul nostru magic folosit afară. Orla s-a îndrăgostit de broscuțele țestoase. Am cules lămâi și căpșuni direct din plantații. Am vizitat multe muzee în aer liber și orașe antice și-am trecut prin multe sate care par antice, dar sunt locuite. Și m-a durut și mă doare toată sărăcia pe care o întâlnim în cale. Fețele obosite ale femeilor. Mi se strânge stomacul de fiecare dată și nu pot face față sentimentului de neputință pe care-l simt.

Asta am făcut. Am trăit, trăim și ne adaptăm și încercăm să fim bine și să facem bine. Și mergem mai departe.

Și dacă mă întrebați dacă mi-e dor de casă… mi-e dor de acel ”acasă”, zonă nucleu a confortului personal, unde ne retragem toți, unde ne lingem rănile, unde ne dăm voie să ne relaxăm. Pe drum, cu duba, e un keep on going, ai casa cu tine, dar ai și provocarea continuă, nu te poți alinta cu ”lasă, mâine sunt acasă, în zona mea de confort și o să respir relaxat”. Când sunt obosită, stresată, panicată, etc, m-aș ascunde în bârlog, da.

Mulțumesc că ne urmăriți, că vă interesează #drumulnostru. Cu drag.

Aici primele jurnale:

15+

S-ar putea să-ți placă și

2 comments

Cami 4 mai 2022 - 16:09

Astept cu nerabdare povestile tale, multumesc pentru ca le impartasesti cu noi. Esti destul de mult din ce eu nu pot fi, in sensul bun, nu cred ca as gasi libertatea asta in mine, oricat as cauta 🙂 Cand te-am cunoscut (virtual) aveai parul lung, blond si breton, la fel ca pustiul tau, tuns castronel 🙂 Mi s-a parut vis parul tau. Esti frumoasa si fara el, se vede mai bine restul, mai ales ochii.

0
Reply
loredana 7 mai 2022 - 19:09

Hei, Cami. 🙂 Mulțumesc. Să știi că și eu simt tot așa, tu ești mult din ceea ce eu n-aș putea și te admir până la cer și înapoi. E interesant, nu? 🙂
Părul, îl iubesc și eu lung, doar nu-l suport nespălat :))) Crește, nu mă grăbesc acum, nu plâng după el, da-i vine vremea.
Te îmbrățișez.

0
Reply

Lasă un comentariu