Să(-mi) mai fie Puști o vreme!

Uneori aș vrea să pot opri timpul. Să-l am o vreme mai îndelungată pe Puști aproape, așa, încă copil.

În primele lui luni de viață, când totul îmi părea copleșitor și greu, îmi dorisem să crească. Să fie copil mai mult decât bebeluș, să fie partener de joacă, mai mult decât atașament extrem de dependent de mine. Și-au fost luni pline, grele și incredibil de scurte. M-am bucurat mai puțin, m-am chinuit să fac față mai mult, m-am relaxat mai puțin, m-am stresat mai mult. Și el a crescut repede și mult, mult mai frumos și (mai) perfect în felul lui decât credeam eu că e posibil.
Acum mi-e dor de mirosul lui minunat de bebeluș, de orele în care el dormea așezat pe mine, pentru că era agitat și pentru că mie-mi plăcea să-l simt aproape de mine, chiar dacă erau ore în care-mi amorțeau mâinile și umerii și nu-mi schimbam deloc poziția. Mi-e dor de piciorușele lui mici și moi, de curiozitatea lui de bebeluș, de timpul nostru împreună, de joacă și, mai ales, de purtat în brațe. Mi-e dor acum să fie mic și dependent de mine, să-l plimb pe alei tomnatice și eu să fiu toată lumea pentru el. Chiar și de plânsetele lui de nou născut mi-e dor.
Mi-aduc aminte că de pe la doi ani încolo, am început să simt că-mi fuge timpul printre degete și să-mi doresc să treacă mai încet. Să fie mai îndelung drumul nostru împreună, atunci când el descoperă lumea, atunci când învață despre el și despre cei din jur. La trei ani, la patru ani, la cinci ani, la fiecare vârstă, mi-am dorit ca timpul să mai stea. Să mă mai bucur de el mic și delicios. C-așa era la vârstele acelea.

Acum, la șapte ani, e încă copil, e încă mic, dar e într-o schimbare evidentă. E sensibil și atașat, dar e și curios și are o nevoie mare și firească de independență. E școlar, e pe drumul lui spre lumea mare.  Prietenii câștigă tot mai mult teren în lumea lui, independența își face tot mai mult loc. Și mă bucur, pentru tot parcursul lui mă bucur, îl însoțesc și mă minunez și știu că e firesc și că lucrurile sunt așa cum trebuie să fie, că el trebuie să aibă calea lui. Să ne fie pașii alături, dar el să-și creioneze propria poveste, să-și învețe propriile lecții.
Incredibil îmi pare să asist la formarea unui om și e o poveste în care scriem mereu file noi și diferite și speciale, dar tot aș vrea ca timpul să mai stea. Să mai fie vreme de cuibărit în brațele mamei, să mai fie seninătate și candoare și inocența aceasta care, inevitabil, se va pierde în timp. Să-mi mai fie Puști o vreme.

 (mi-s tare dragi aceste fotografii frumoase tare, realizate de Diana mea. mulțumesc.)