Despre o zi oarecare…

… dar nu banală. Ultima zi de toamnă.

Lapoviță. Prima zi în care mașina mi-e ninsă, în anul acesta. Trebuie să pornesc la drum lung, doar Puștiul și cu mine, și inima mi se strânge. Nu-mi place să conduc pe vreme de-asta atât de întunecată, de mohorâtă, prea mi se strecoară în suflet și-mi îngheață pe-acolo tot entuziasmul.

Dar Puștiul dătător de viață, e ca o baterie inepuizabilă. Vesel, bucuros să fie doar cu mine, deși-l rugasem să mai luăm pe cineva cu noi, îmi tot zisese, nu, să fim doar noi doi, mami. Ok, doar noi doi și carosabilul ud, alunecos. Două ore și jumătate de șofat și ascultat aceleași trei piese ale lui Michael pe care le avem pe un cd cu de toate. Mă bucur că Puștiului îi place Michael și-i povestesc despre viața lui câte ceva din ce știu eu. Ne trece timpul ușor, simt tot mai mult că e bine c-am decis să plecăm.

La Cluj, destinația noastră, plouă mocănește. Sunt trei grade afară. Tristă vreme, dar în locația unde are loc evenimentul la care mergem, lansarea cărții Ioanei, Prințesa Urbană, e multă culoare. Oameni veseli, copii mulți, atmosferă caldă. Ioana, zâmbitoare, senină, așa cum scriam în articolul trecut. Puștiul adulmecă curios cartea și zâmbesc aducându-mi aminte cum îmi tot spune el – dar, mami, când am să fiu mare, ai să-mi dai mie toate cărțile tale, da? 

Cecilia, fata pe care-am cunoscut-o tot prin intermediul blogului, la începutul acestui an, și care face pași tot mai mulți spre sufletul meu, ne așteaptă. Mereu cu zâmbetul pe buze, mereu cu un drag copleșitor direcționat înspre mine. Mă bucur că ești, Cecilia, că suntem, și, așa cum ziceam, să ne fie temelie înspre lumina aceea.

Printre oameni, o femeie întinde vesel mână către mine – bună, Loredana, ce mă bucur să te întâlnesc aici, sunt o cititoare a blogului tău. Tresar, mi se pare extrem de emoționant să mă întâmpine cineva așa, mă fâstâcesc și mă pierd un pic. Mă bucur, mai mult decât se vede. Lara, mulțumesc, că ești aici, c-ai fost acolo, că ne-am întâlnit. Să mai găsim prilejuri pentru asta, zic…

Într-o vreme, de departe ajunge la mine un gând simplu, care-mi înflorește direct în străfunduri. Mă bucur, cu teamă multă, că nu prea mai știu s-o fac și altfel, dar mă bucur. Seara, într-o conversație de-aia existențială care pare a nu prea avea rost, mi se spune – păi știi că așa ești! Și zâmbesc, nu se vede, că mi-s ochii obosiți și zâmbetul n-are loc pe buzele mele, dar îmi zâmbește sufletul.

Sunt zile, unele, așa, mai altfel. Mai cu emoție, mai cu drag, mai cu oameni frumoși aproape. Ca și cum viața ar vrea musai, să strecoare luminițe în întuneric (apropo de întuneric, mă întreabă Puștiul – mami, de ce ești tristă? uite, puiule, e o perioadă mai întunecată acum, pentru mine, dar tu ești o luminiță, să știi… și el continuă – păi, mami, fă lumină… nu prea știu cum, răspund. păi, aprinde un bec. zău așa! șapte ani!).

(și azi, când scriu, se încheie o altă zi cu aripi în suflet. o las pentru alt articol. dar sunt recunoscătoare)