După douăzeci și doi de ani

Ar putea să fie un titlu de carte romanțioasă. Cu final americănesc, poate. Dar nu-i. E o nostalgie. O strângere de inimă și-o emoție a întoarcerii într-un loc care, cândva atât de demult încât nu mai pare real, a atins corzi sensibile, a marcat, lăsând niște urme pe-o inimă. Una de copil căci, în urmă cu douăzezi și doi de ani, eram un copil de treisprezece ani.

Amintirile. Devin cu atât mai prețioase cu cât trece mai mult timp. Ca și vinul. Le învăluim într-o mantie de prețiozitate și le păstrăm cu sfințenie în cuferele parcă mereu insuficient umplute, ale sufletului.

Să te întorci într-un loc în care ai trăit un moment care s-a transformat într-o astfel de amintire, nu-i chiar la îndemâna inimii. Că-s așteptări acolo. Inevitabil, speri că ai să retrăiești. Că vei fi, dintr-o dată, omul care și-a trăit acolo acel moment glorios. Că emoția de atunci îți va îmbrățișa inima și va răspunde tuturor așteptărilor. Confirmând.

Nu se întâmplă așa. Și nu pentru că locurile se schimbă în timp, ceea ce clar se întâmplă, pentru că viața curge și peste ele, mai lin sau mai furtunos, dar nu indiferent. Ci pentru că tu nu mai ești același. Nu mai privești cu aceeași ochi, nu mai primești cu aceeași deschidere, nu mai simți la fel. Firesc, timpul ne schimbă și pe noi. Mai ales când ne face din copii, adulți.

Am ajuns, ieri, printr-o simplă întâmplare, într-un loc în care fusesem în urmă cu douăzeci și doi de ani. Locul despre care am scris, cu ceva vreme în urmă și care-mi lăsase atunci un gust magic, incredibil, pe care-l cultivasem de-a lungul anilor, adăugându-i farmec și aură prețioasă. Păstrându-l acolo, în cutia specială a amintirilor cu aripi.

Ieri, apropiindu-mă, apoi intrând pe poarta mănăstirii  – căci despre Mănăstirea Dragomirna e vorba – fremătam de dorința de-a regăsi ceva din ceea ce trăisem acolo în trecut. Căutam ca o alee, un colț de curte, cimitirul mic, păduricea, lacul, biserica, călugărițele, ceva, orice care să-mi facă sufletul să tresalte simțind cum amintirea de-acum douăzeci și doi de ani se contopește cu prezentul.

N-a fost așa. M-am plimbat pe acolo și nu mi-am adus aminte de mine, copil care-a dormit o noapte în chilia unei călugărițe. Nu mi-am adus aminte clar nici de locuri, nici de momente, nici de oamenii cu care-am fost atunci. Undeva, în biserică, stând pe un scaun din lemn, din șirul de scaune asezate de-a lungul pereților, am regăsit o anume senzație care m-a copleșit în trecut, dar… cam atât.

Dar a fost bine, minunat de bine. Pentru că am înțeles că amintirile sunt… amintiri. Ne hrănesc, ne mângâie, ne ajută să nu uităm că viața are momente frumoase, atunci când prezentul pare doar ceață și cenușiu. Dar nu te poți întoarce să trăiești ceva. Poți doar să creezi noi amintiri. Și cred că asta am făcut ieri. A fost multă nostalgie acolo, mult drag pentru un moment frumos din trecut, o bucurie mare pentru că mă aflam acolo după așa de mulți ani și… multă pace. O gură incredibilă de liniște și pace. Aproape insuportabilă pentru mine, om al furtunilor. Am tras tare aer în piept și-am încercat să nu-mi fie frică să primesc liniștea aceea. M-am plimbat pe acolo, printr-un loc de poveste, departe de aglomerația urbană, în mijlocul naturii târzii de toamnă, în perimetrul unei construcții impozante, masive, din piatră, între zidurile acelea care păstrează urmele a atâtor povești, atâtea trăiri.

Nostagie și recunoștință. După douăzeci și doi de ani.