Încotro, care-i calea?

Suferinţele – situaţiile dureroase prin care suntem nevoiţi, c-aşa e jocul, să trecem – ne apropie sau, de fapt, ne distanţează de oameni?
Aşa, pe negândite, ca răspuns al primului impuls, aş fi vrut să spun că ne apropie dar, după o clipă, mi-aş fi reconsiderat răspunsul şi-aş fi spus că, în realitate, ne îndepărtează. Şi mi-aş fi adus aminte de-o noapte recentă în care sufletul îmi sângera (de neînţeles forţa cu care e capabil să meargă mai departe) şi simţeam că mă pierd în haosuri întunecate, o mână mă mângăia blând şi nişte ochi senini mă priveau întrebători – de ce nu mi-ai spus? cu ce pot să te ajut? aş fi venit, dacă ştiam… -. Am simţit că prea sunt condiţionate toate. Prea ar fi trebuit să fie totul ca o piesa de teatru bine regizată, cu momente clar stabilite în timp. Atunci, la ora aceea, vei simţi că te copleşeşte totul şi vei avea nevoie de sprijin şi, desigur, trebuie să anunţi din timp, să fii sigur că agenda nu e ocupată. Care sprijin, până la urmă, face, ce, într-o situaţie în care nu eşti, tu singur, capabil să schimbi ceva? Ok, o să-mi spuneţi că prezenţa unui om drag ajută, că gândurile lui bune alină, că, etc… Dar, cred că sunt lucruri – dureri – pe care le trăim singuri, chiar cu oameni lângă noi. Şi aşa şi e firesc să fie. Pentru că-s ale noastre şi cei din jur nu le pot înţelege, ceea ce, desigur, nu e vina lor.
Cred că ne purtăm, în viaţă, toată viaţa, singuri crucea. Bine, de acord, se întâmplă uneori, în scurte răgazuri, să ne-ajute cineva să ne-o potrivim mai bine, s-o mai îndreptăm, să-i mai schimbăm poziţia. Asta, dacă se nimereşte să fie, acel cineva, acolo, atunci. Altfel, mâna întinsă rămâne doar atât, o mână întinsă într-un moment nepotrivit (îmi revin mereu în minte cuvintele lui Shakespeare – şi-am rămas cu mâna-ntinsă, ca a regelui Lear – şi am senzaţia că asta e concluzia, într-un final)… sau o mână neîntinsă, din necunoştiinţă de cauză, poate. De cele mai multe ori, cred că ne ferim ca cei din jur, chiar cei apropiaţi, să înţeleagă că nu ne e bine, să vadă cât de mult putem coborî întru ale suferinţei, să ştie că nu suntem atât de puternici pe cât vrem să părem. Nu ne place compasiunea, nici mila, astea sunt lucruri care ne fac să ne simţim slabi şi vulnerabili.
Se zice că e bine să ne împărtăşim durerile, să vorbim despre ceea ce ne doare, să lăsăm ca suferinţele să iasă din noi. Dar preferăm să tăcem, să închidem, să zăvoram chiar, durerile adânc în noi şi să le trăim singuri. Ne transformăm în arici chiar dacă suntem tot noi cei ce înţepăm în propriile ace.
Ar trebui ca suferinţele să ne aducă mai aproape de oameni, lăsându-ne să devenim umani, sensibili şi vulnerabili, ne-am simţi mai uşuraţi având oameni aproape, împărtăşind? Americanii aşa ar zice, de asta au ei atât de felurite tipuri de grupuri de consiliere, pentru atât de diferite probleme… Dar, rămânând tăcuţi, izolându-ne, plângând în noi, trăindu-ne în singurătate afundările, nu-i scutim, oare, pe cei din jur, de-o apăsare, de-un sentiment de neputinţă, de o amărăciune şi, eventual, pe noi, de-o dezamăgire, cauzată de-o apropiere ce s-ar dovedi a fi, de fapt, o îndepărtare? Cum e mai bine, până la urmă? Cum dor durerile mai puţin? Cum trec mai repede? Cum se vindeca mai uşor, lăsând în urmă mai puţine cicatrici?