Iubirea de oameni

Iubirea… ei, nah, despre iubire s-a scris atât de mult încât ai uneori impresia că te sufoci (da, aşa cum se întâmplă cu posturile despre Crăciun) dar, în acelaşi timp, tot simţi că nu-i suficient. Parcă tot mai e ceva de spus… cred că fiecare dintre noi avem impresia că doar noi ştim, din cele trăite, cum stau lucrurile…
Despre iubirea de oameni… câte tipuri de iubire credeţi voi că există, că pot fi trăite? O să-mi spuneţi că iubirea e alta pentru fiecare persoană în parte? Că iubim de mai multe ori în viaţă, e sigur? Oare, nu iubim doar o dată şi celelalte poveşti sunt doar copii, imitaţii? Sau, iubim de mai multe ori, şi-n mod diferit? Ne putem schimba într-atât încât şi modul nostru de-a iubi să fie ” ajustat ” pe măsura fiecărui destinatar al iubirii? Eu cred că putem iubi într-un singur fel, toată viaţa, în felul ăla care ne caracterizează pe fiecare dintre noi.
Pentru mine… iubirea de oameni e de mai multe feluri, e clar. E iubirea pentru puşti, necondiţionată, fără termen de expirare sau moment de pauză (deşi, uneori, trebuie să recunosc că mi-ar prinde bine să mă simt eliberată de responsabilitate, câte un moment, aşa). E iubirea pentru oamenii care îmi ajung la suflet – ei, cei pe care îi las să mă cunoască, să se apropie, să îmi fie prieteni. Şi mai e iubirea aia pentru cel care, măcar la un moment dat, poartă numele de EL – iubirea pentru un bărbat.
Toate tipurile astea de iubire imi dau mie bătaie de cap, de toate mă îndoiesc, pe toate lupt să le înţeleg. E Marc, puştiu’ care mă obligă la întrebări existenţiale grele şi, uneori, mai apăsătoare decât pot eu să duc. Sunt oamenii apropiaţi de mine, indiferent că-s la km depărtare sau doar la doi paşi, oameni pe care-i iubesc ca oameni şi care mă fac să sufăr ca om, nu ca femeie. Şi toate suferinţele astea, toate zbaterile astea-s, pentru mine, răvăşitoare. Plâng pentru un prieten cum plâng pentru iubirea faţă de un bărbat.
Voi vedeti lucrurile altfel? Pentru prieteni se suferă mai puţin decât se suferă pentru o relaţie ce implică apropiere intimă? Vă iubiţi prietenii cu mai puţină patimă decât vă iubiţi iubiţii sau iubitele?
E tare greu de spus dar, cândva, ziceam că ştiu ce înseamnă să iubeşti, doar învăţasem din cărţi şi nu trebuia decât să fie pus în practică… apoi, a mai trecut ceva vreme, am crescut – măcar ca vârstă – şi am ajuns într-un moment în care am simţit că tot ceea ce fusese înainte intră în categoria “  joacă  “ de-a iubirea şi doar ceea ce simţeam atunci e ceea ce poate să poarte numele de iubire. Şi m-am pierdut cum n-am mai făcut-o şi pierderea aceea a raţiunii mi-a plăcut cum nu mi-a plăcut nimic altceva, şi-au trecut anii şi a rămas în urmă, nici nu ştiu ce… că o fi o luptă obosită care se revigorează şi capătă câte un suflu din când în când – o înălţare la cer sau o coborâre în infern, că o fi o flacără care se ţine tare şi nu se vrea stinsă în ciuda timpului, că o fi doar încăpăţânarea de-a nu abandona un drum altfel decât toate drumurile, că o fi amintirea clipelor de viaţă plină trăite ce nu se vor uitate sau, că o fi, aşa cum, în idealismul meu vreau să cred, vorba de un sentiment de iubire clară, adevărată, aşa, pentru totdeauna, ca-n poveştile cu Ilene Cosânzene şi Feţi Frumoşi, cine să mai ştie?
Ce credeţi, e în viată doar un EL, doar o Ea? Sau, e loc de mai mulţi ocupanţi ai aceleiaşi poziţii, în decursul vieţii?
( trebuie să menţionez că e un subiect extrem de sensibil pentru mine şi părerile expuse aici nu sunt dictate de raţiune, de luciditate ci de sentimente, de ceea ce vibrează în suflet. şi, dacă e să fiu statornică în ceva pe lumea asta, e vorba de sentimente. ideile se învălmăşesc, se schimbă însă sentimentele rămân, în timp, în spaţiu, vii, constante, chiar dacă nu reuşesc întotdeauna să le dau numele potrivit. )
Adevărul e că, indiferent că e vorba de iubiţi, prieteni sau rude, nu ştiu să iubesc altfel decât cu totul. Nu ştiu să ofer cu jumătăţi de măsură, nu îmi doresc să primesc cu jumătăţi de măsură. Mereu am crezut că, într-o relaţie, indiferent de care, e de-ajuns faptul că îmi ofer sufletul cu totul. Că las uşile – toate uşile – larg deschise pentru persoana aceea. Şi aşa am făcut mereu, chit că uşile alea mi s-au trântit de-atâtea ori de suflet c-ar trebui să rămână veşnic blocate. Ştiu bine că voi face la fel şi în continuare. Că e rău sau e bine, mai contează? Oricum nu pot schimba ceea ce sunt. Un om dependent de oameni.