Ochii mari şi un " de ce" nesfârşit…

12 februarie. Sambata.
O sambata insorita, promitatoare. Sambata in care am participat la deschiderea cursului de parasutism. Ziua in care m-am si inscris la el.
Am fost de-atunci la cateva cursuri si sunt intrebata mereu, de cei dinauntru si de cei dinafara, de ce si ce ma face sa-mi doresc asta…
Explicatia simpla, scurta si perfect lamuritoare ar fi adrenalina. Nevoia de adrenalina.
As putea, asa, spune tot… Dar cred ca as gresi.
Desi sunt un om al trairilor emotionale extreme, desi bucuria, atunci cand reusesc sa o simt e atat de inalta pe cat mi-e de adanca afundarea cand tristetea sau deznadejdea pun stapanire pe mine. Nu caut adrenalina, nu-mi fierbe in vene nevoia de senzatii tari, nu-mi stapanesc setea de viata prin sporturi extreme – desigur, poate ca nici n-am avut prea multe ocazii sa probez prea multe – nu ma atrage in mod deosebit pericolul. Sofez, iubesc chiar sofatul, e una dintre placerile speciale ale vietii mele insa sunt un sofer precaut, chiar extrem de prudent.
Si totusi… parasutismul – sau ideea de parasutism – m-a atras intotdeauna. In urma cu ceva ani am mai avut o tentativa – esuata – de inscriere la un astfel de curs. Poate atunci n-am fost destul de hotarata sau, poate, nu simteam, ca acum, ca n-am voie sa mai las timpul sa se astearna, pur si simplu, peste dorintele mele – chiar cele mai ascunse.
De ce? Poate pentru ca ideea de zbor m-a fascinat intotdeauna – m-am visat de mii de ori zburand, pur si simplu zburand, ca o pasare, si e acesta, de fapt, visul cel mai frecvent al orelor mele de somn si mi-a placut mereu sa spun ca ma visez zburand pentru ca, desigur, intr-o alta viata, n-am fost om, ci pasare si aceasta e metoda subconstienta de intoarcere la origine, la o origine. Poate pentru ca nevoia acuta de libertate a urlat mereu in mine si-am cautat intotdeauna cai de evadare din incorsetarea, de multe ori, prea stransa. Poate ca vreau doar sa imi pun la incercare limitele, curajul, vreau sa ma cunosc, sa-mi inteleg si testez frica de moarte sau, poate, dorinta de viata.
Desigur, pana dupa primul salt nu se poate spune ca fac parasutism. Acum urmez cursurile teoretice si de pregatire fizica. Salturile le fac, deocamdata, doar cu sufletul si gandul. Si tot ma simt ca un copil c-o jucarie noua si-atat de deosebita incat, de frica sa n-o strice, doar o mangaie si nu indrazneste sa o foloseasca.