Cu întârziere, acesta e textul pe care aș fi vrut să-l public pe 25 martie, când am împlinit o lună de când am plecat din Baia Mare. Îl postez acum.
Voi încerca, fără să promit că am să și reușesc, să fac jurnalul acesta de drum bilunar, cu #știri pe scurt despre ce-am mai făcut în timpul acesta.
Cel mai mult ne va fi de folos chiar nouă pentru că trăim așa de multe lucruri deodată încât aproape în fiecare seară ni se pare că a trecut enorm de mult timp de când mâncasem ceva în dimineața aceea.
Și apoi, dacă vă e de folos și vouă, oricui, dacă ajută informațiile în vreun fel, și mai bine.
- Pe 8 martie am intrat în Turcia și încă suntem aici. Trecerea la graniță a fost greoaie, am trecut prin punctul Derekoy, granița cu Bulgaria. Un șir lung de mașini din Ucraina așteptau să treacă. Procedurile acolo destul de haotice, dar totul amiabil, prietenesc.
- După un drum cu foarte multă zăpadă, în Bulgaria și-n Turcia, după vamă, spectaculos de altfel, prin munți, ne-am bucurat mult să ajungem la mare, chiar dacă vântul bătea aspru. Am dormit prima noapte în Turcia pe faleză în satul Marmara Ereglesi. Frumos, curat, pustiu.
- La Istanbul am stat două nopți, am dormit într-o parcare cu plată aproape de Podul Galata, să putem rătăci pe jos o vreme. Am purtat-o pe Orla în sistem ca să putem fi afară mult timp, am fost la Hagia Sofia și în Grand Bazar și pe străduțele din zona veche. În a doua dimineață ne-am trezit într-un Istanbul înzăpezit, s-au închis școlile, s-au anulat multe zboruri, o ninsoare abundentă neașteptată, un Istanbul total diferit. Tot fascinant.
- Au urmat opriri de câte o noapte în Susurluk, un sat de munte, în Candarly, un sat la mare, ambele drăguțe tare. În Foca am dormit două nopți, înafara satului, pe un colț de plajă unde mai era o rulotă și-un biciclist care își făcuse un cort unde bea ceai după ce se antrenează. Am spălat și hainele lui Orla, de mână, le-am uscat în vânt, a fost… funny. Și binevenit.
- La Izmir am stat doar o noapte, în portul vechi, ne-am plimbat câteva ore pe faleză, am fost la o piață imensă, am mâncat cel mai bun mic dejun, apoi am fugit de aglomerație, nu ne atrag deloc orașele mari – să zicem că Istanbul face o mică excepție, fiind ceva total aparte acolo. Sunt convinsă că Izmir are multe de oferit turiștilor, din ce am văzut e bine organizat și îngrijit, doar că noi simțim să tragem către zonele rurale sau orașe mici.
- La Urla am ajuns doar pentru că am decis să schimbăm locul de oprire într-o noapte. Și bine am făcut, orașul ne-a plăcut tare mult, și zona veche departe de mare, și portul foarte cochet. Dar mai ales oamenii… am scris pe Instagram despre zilele petrecute acolo, că ne-a fost cu energie frumoasă și bucurie multă.
- Am luat-o apoi spre Efes, să vizităm câteva locuri pe parte continentală, că la mare vântul aspru nu ne dădea prea multe opțiuni. Despre Efes ar fi multe de spus, e un loc fascinant, musai de vizitat. Tare mi-aș fi dorit să existe o posibilitate prin care, plimbându-ne printre ruine, să putem vedea cum a fost acolo viața, cum erau oamenii, cum se jucau copiii.
- La Selcuk, orașul de care aparține Efes, am dormit într-un loc special, poate cel mai special. În parcarea Basilicii Sf. Ioan. Locul unde Apostolul Ioan, unul dintre ucenicii lui Iisus a trăit și a scris Evanghelia după Ioan. Doar gândul acesta ne dădea energie bună. Și-apoi, locul e frumos tare.
- Deasupra Efes-ului, am fost la Casa Fecioarei Maria, locul unde se spune că Maria a trăit ultimii ani din viață. S-a întâmplat să fim acolo chiar duminica, am participat la slujbă și la final, când am dat mâna cu preotul, am aflat că este și el român, Robert din Moldova. Ne-a invitat la masă și timp de două ore ne-a spus povestea locului și povestea lui de preot franciscan. Am simțit că am primit un dar prețios, să fim acolo și să petrecem ziua așa.
- De la Efes am luat-o pe drum de munte spre Odemis, o zonă în care am vrut să ajungem. Traversarea muntelui a fost fascinantă și dureroasă totodată. Peisaje fabuloase. Și câteva sate răsfirate pe munte, extrem de sărăcăcioase, într-o stare de degradare puternică, însă cu oameni încă locuind acolo. Am văzut și copii și bătrâni pe acolo. M-a durut crunt sărăcia. N-am putut să mă bucur de locuri și de frumusețea naturii, că aveam în fața ochilor și în suflet doar apăsarea, tristețea pentru cât de multă durere există pe lume. M-am simțit fără speranță, seara m-am culcat plângând, dorindu-mi să fiu acasă, în Baia Mare.
- Am fost și la Pamukkale, impresionant loc, una dintre atracțiile de top ale Turciei. A fost o bucurie mai ales că, fix în locul unde parcasem, noi și alte van-uri – pe un teren viran aproape de intrare – ne-am trezit dimineața devreme cu baloanele cu aer cald gonflate fix lângă noi. Cinci baloane, toate mari, 12 – 20 persoane fiecare. Ne-a luat așa un dor de casă și de lumea noastră, de baloanele noastre, de zbor, de piloți, de tot.
- Marmaris – fermecător unde am simțit prima oară că e primăvară, Kale – orășelul unde dimineața o femeie s-a bucurat enorm să petreacă un pic de timp cu noi, Gocek – cu plaja lui ascunsă, Fethiye – impresionant văzut de sus, Kalkan – sat de coastă cu cea mai frumoasă culoarea a mării… locuri prin care am trecut, am stat o noapte sau cel mult două. Traversarea muntelui de la Fethiye la Kalkan a fost cel mai spectaculos drum parcurs de noi până acum.
- În fix 3 săptămâni de Turcia, ce pot să spun clar, e despre oameni, ospitalitatea lor. Peste tot suntem întâmpinați cu bucurie, nu doar cu complezență. Oamenii vor să-i dea lui Orla ceva, orice… Zilele trecute, pe străduțele din Birgi, satul fabulos unde am stat, ne-a oprit un bătrân care de abia umbla, cu baston. Tot zicea el despre Orla ceva în turcă, nu înțelegeam nimic… doar îi zâmbeam. A scos din buzunar un șervețel de hârtie în care avea 3 cuburi de zahăr. Două i-au căzut pe jos, le-am ridicat, el a vrut să le dea pe toate lui Orla. Am luat unul și două i-am pus înapoi în șervețel și în palma tremurândă. Am văzut cât de mult s-a bucurat că a putut să îi dea ceva. Mie mi s-a strâns inima. De recunoștință și tristețe.
- Peter a făcut baie în mare cam peste tot unde am oprit, chiar dacă nouă ne clănțăneau dinții în gură de frig. Dar ieri, pe 30 martie, într-un loc special, Patara Beach, o plajă imensă, 18 km lungime, cu nisip foarte fin, zonă protejată unde vin broscuțele țestoase de mare, am făcut baie – una scuuurtă – și eu și Orla – ea mult mai curajoasă decât mine. 15 grade erau afară. A fost woow, atâta energie bună și bucurie.
- Am văzut și păsări flamingo (pe lângă Ayvalik, la Izmir și într-o rezervație de flamingo), prima oară efectiv am țipat – uite, uite, le vezi? și Peter nu înțelegea. Sunt frumoase tare, grațioase și un pic roz.
- Orla e bine, se joacă la fel în toate limbile, cumva reușește să comunice cât de cât cu copiii prin parcuri, e mereu dornică să-și facă prieteni, parcăm adesea pe lângă locuri de joacă, deh, nevoile ei sunt prioritare. Se împrietenește cu oricine, e primită tare frumos peste tot și asta-mi umple inima de drag și recunoștință.
- Despre mâncarea din Turcia ar trebui să scriu articol separat, deocamdată aș zice doar că e imposibil să te ții de o cură de slăbit aici. Avem mereu o cutie cu baclava cu noi, le iubim, da. Un kunefe fierbinte e ceva spectaculos. Despre ceai, să fie, fără număr, Peter nici nu poate contoriza cât ar putea să bea. Mie îmi place mult cum pregătesc ei micul dejun care-i oricum, doar mic nu.
- Pavel e ok, am avut trei săptămâni și jumătate fără incidente, doar prețul motorinei ne strică un pic feng shui-ul, că a sărit mult de tot în sus în ultima perioadă. Atât că nu cheltuim pe altceva, doar motorină și mâncare. Mâncarea e binevenit de ieftină la restaurante – un prânz pentru trei persoane costă cam 50 lei. O să fac, curând sper, și articol despre costuri și cum gestionăm lucrurile. Gătesc și în van, dar mai puțin și doar chestii light, că nu vreau să îmbâcsim interiorul cu mirosuri. Afară am gătit o singură dată, ieri, woohoo, și am făcut supa de pui mult dorită (de mine pentru Orla, ha!). Aham, am chiar și un mic cuptor pentru făcut pâine, tot afară. Cândva, îi vine vremea.
- Sincer spun, încă nu știu clar care-i scopul călătoriei noastre. De ce mergem și unde mergem. Cu ce ne ajută. Mă întreb de multe ori, da. De ce ne e de folos să vedem locuri frumoase – de care ne bucurăm, sigur – dar și atât de mulți oameni care trăiesc atât de greu – și pe care n-avem cum să-i ajutăm?! De ce nu sunt acasă, să fac ceva (cu adevărat) util?! Să simt că am sens?! Mă întreb multe, am frici multe, nu-s confortabilă cu mine însămi și cu ceea ce facem. E fermecător, desigur, ceea ce facem. Și e și greu. Un consum, de energie, de timp, de bani. Provocator, adesea frustrant. Mi-e musai să simt că e cu sens. Încă nu știu care ne e lecția, doar mergem pe #drumulnostru, să vedem unde ne duce.
- Mai stăm o vreme prin Turcia, nu știm exact direcția, o luăm încetișor, am văzut în perioada aceasta că viața are un fel magic de-a ne arăta unde trebuie să ajungem. Așa a fost și zilele trecute când, printr-o întâmplare – Orla a făcut pișu pe ea, până-n cizme, așa că ne-am grăbit la mașina care era parcată lângă o moschee. Acolo, un tânăr tocmai deschidea pentru rugăciunile de după amiază. Așa am ajuns să participăm la prima noastră slujbă într-o moschee, am stat sus, în locul destinat femeilor, în spatele perdelelor, și am ascultat. Mi-aș fi dorit să înțeleg ce se cântă și se spune.
- Despre cum ne acomodăm, cum funcționează duba, ce e bine, ce e greu, scriu în seria #vanlife cu Pavel, aici e primul episod. Și primul #jurnal din drumul nostru îl găsiți aici.
- Fotografii nu postez foarte des, mai mult pe Instagram, la People Love Wandering. Pe de o parte, simt că e nepotrivit în contextul războiului din Ucraina, pe de altă parte, încerc să nu transform drumurile noastre în ceva musai instagramabil. Scriu pentru că îmi doresc o mărturie a celor trăite și simțite, fac poze ca să avem amintiri, dar nu insist pe postarea lor online. Ne iertați, vă rog, nu e egoism, e nevoie de a trăi viața pentru noi înșine, ca să avem șansa de a-i înțelege sensul.
Să fim bine și să facem bine. Vă dorim sănătate și spor în tot ce faceți. Mulțumim că sunteți cu noi.
6+