În aprilie scriam în jurnalul de #vanlife despre frici. Recitesc acum și îmi vine să spun că, după încă trei luni, simt că acum navighez pe cele mai tulburi valuri.
Ah, poate ați zice că nu-i firesc, că ar trebui să fie doar bucurie pe #drumulnostru.
Dar realitatea nu-i așa.
Fricile sunt mereu cu mine. Sigur, unele s-au estompat – de exemplu, nu mai simt panică la fiecare loc de campat, în fiecare seară. După cele 130 de nopți petrecute în atât de multe locuri diferite, s-a creat în mine o obișnuință, s-a relaxat un pic partea asta, chiar dacă tresar încă la orice zgomot în noapte, a devenit cumva firesc dormitul în dubă.
Simt că scriu fix într-o perioadă în care văd mai mult cenușiu și mai puțin colorat.
Da, rațional sunt foarte conștientă de ceea ce facem, de cât suntem de norocoși, de cât de fabulos este să putem străbate în ritmul nostru, cu mașina-casa noastră partea asta de lume. Emoțional, însă, nu e atât de ușor. Mă zbat mult, mă întreb mult, mă relaxez puțin. E într-un fel firesc, port cu mine oriunde aș merge exact ceea ce sunt, ceea ce mă doare, ceea ce mă afundă. Nu am cum să fug de mine însămi, deși mi-aș dori să pot abandona o parte din mine.
Sigur e un proces, asta simt. Dar nu pot zice că ȘTIU că urmează mai bine. Că știu că e aproape capătul tunelului. Că știu că trebuie să trec prin focul acesta ca să pot să simt că sunt liberă. NU ȘTIU acestea. De unde să le știu? Mai ales când dau agitat din brațe ca să nu mă afund, nu prea pot să văd limpede.
Sper, sigur că sper că totul are sens. Că anii aceștia mulți de întrebări și greu cu sine au sens. Sper, că dacă n-aș spera, cum aș continua? Dar nu știu ce urmează, nu știu unde duce drumul. Îmi tot zic că duce spre mine însămi, că așa sper. Dar, poate e doar un drum, o trecere, poate uneori chiar nu suntem în stare să învățăm. Că de învățat, știu că e necesar. Cum să fim mai bine, cum să facem mai bine. Nu știu însă dacă chiar putem învăța.
Și vreau să scriu despre acestea, despre valuri agitate și zbateri și ape adânci.
Pentru mine scriu, în primul rând, că simt că vreau să am curaj să-mi asum și grelele. Și-s multe grele, o spun sincer. Nu vreau să mă prefac că-i mai roz decât e. E fabulos ce facem, da. Și în același timp, e mai greu decât am crezut că o să-mi fie. Mie cu mine, acolo e baiul cel mare. Apoi mie cu Peter, cu Orla, cu oricine, că toate-s deformate, afectate.
Provocarea zilnică, necunoscutul, o senzație de ne-relaxare, de alertă continuă – să fim în siguranță, să fie Orla sănătoasă, să facem față fiecărei zile – clar mi se cere să fiu trează și conștientă și implicată și nu-i ușor. Că #drumulnostru și tot ce vine la pachet cu el e fix terenul propice pentru afundare, pentru creșterea fricii, pentru nesiguranță de toate felurile. Nu pot să nu mă întreb, să nu caut, să nu simt nevoia de claritate în sensul drumului acestuia. Nu pot să țin sub control așa cum aș vrea partea depresivă și întunecată din mine. Și nici să-mi dau drumul total în ape tulburi nu știu, să cobor ca să am de unde să mă ridic, sună bine în teorie, în practică cad două etaje, urc câteva trepte și tot așa. Drumul meu emoțional e, clar, infinit mai greu decât drumul nostru practic de zi cu zi.
Aș vrea să fie mai lin?
Aș vrea, sigur. Să mă trezesc senin, fără apăsare în piept, fără sentimentul acesta de încătușare în mine însămi.
Dar mai mult aș vrea să fiu capabilă să învăț, să navighez prin valurile acestea tulburi și să ies din ele cu capul un pic mai limpede, cu inima mai ușoară, cu sufletul mai împăcat. Nu pentru un moment, că asta-mi iese, ci ca o stare de sine, continuă. Așteptări nerealiste? Poate.
Port multă supărare în mine. Mai ales pe mine însămi. Că nu sunt altfel, că nu fac mai bine, că nu pot, că nu îmi iese, că, că, că…. întruna e vocea aia critică în capul meu. Parcă nu pot vreodată să o fac să tacă. Să fie liniște. Și pace. Și știu că asta-i munca. Că nu te eliberezi ușor de ceea ce-ai învățat să fii, să faci. Că alea-s mecanismele, de apărare, de supraviețuire, de orice. Doar că nu înseamnă că-s și bune.
Nu-i ușor să recunoști că nu-i ușor. Că deh, ne e rușine să nu putem. Ne simțim slabi și proști și ne-în stare. Nu merităm să ne bucurăm pentru că nu suntem în stare să ne reparăm, să ne vindecăm. Așa-mi zice poezia din cap. Poezie criminală, vă zic.
Știți care-i, de fapt, cea mai mare spaimă a mea? Nu că nu-s în stare să înfrunt fricile. Că le înfrunt, zi de zi, chiar simt că prea e multă luptă fără întrerupere. Frici și iar frici.
Spaima e că drumul nu duce nicăieri.
Că e întipărit atât de profund în mine un fel de a fi încât n-am cum să schimb ceva. Nu-i loc de senin și de eliberare, nu-i loc de relaxare. Că așa sunt, un om cu traume și cu bagaje emoționale grele care devin tot mai grele și nu-i nimic dincolo de zidul ăsta. Asta e spaima mea. Uite că o spun, poate se fac niște fisuri în ea și devine mai puțin înfricoșătoare.
Ei, da, mi-e și rușine că scriu textul ăsta. Îmi vine să-l șterg, dar îl scriu și mă zbat să mi-l asum. Tot sperând. Noroc că speranța e acolo, că încrederea nu moare ușor, că ceva îmi vorbește și despre un bine care poate fi și încă lupt pentru asta. Și mai e și gândul ăla timid în capul meu care spune:
Loredana, ai răbdare, culorile există în jurul tău, dă-ți timp și ai încredere că cenușiul din capul tău nu e realitatea.
