Anotimpurile mele

Nu mi-a plăcut niciodată iarna. Nu simt – doar trec prin ea, greu. Copil fiind, iarna am suferit mult de frig și de alte neajunsuri și n-am putut să o îndrăgesc. Ca adult, n-am mai apucat să învăț să iubesc iarna, probabil prea mi-a înghețat ceva în suflet. Aș vrea, ca un urs, să intru într-un bârlog, să dormitez și să ies de-acolo odată cu primii ghiocei. Sau, chiar mai târziu, când înverzesc copacii.

Zăpada, da, are un farmec aparte. Îi sunt recunoscătoare că acoperă murdăria lumii. Că transformă urâtul în puritate. O plac, când e albă, imaculată. Când e proaspată. În seri târzii când fulgii mari mă transpun într-o lume de basm. Atât. Și, de preferat, s-o admir din spatele geamurilor bine închise.

Primăvara prind viață. Îmi cresc aripi așa cum cresc frunzele copacilor. Se nasc în mine bucurii și speranțe așa cum și natura renaște. Dealul îmbrăcat în hainele mov ale brândușelor e absolut fantastic. Totul e culoare, lumină. E punct de început. Și eu simt că pot să zbor. Iubesc primăvara. Soarele călduț îmi încălzește nu doar trupul ci și sufletul. Planurile țesute-n miez înghețat de iarnă pornesc pe drumul realizării și ce frumoase sunt visurile împlinite primăvara… Starea mea euforică ajunge la apogeu în luna mai. Luna mai înseamnă pentru mine câmpuri nesfărșite de margarete. O minunată îmbinare între miile de nuanțe de verde ale naturii și albul florilor pe care le iubesc atât de mult. Luna mai aș vrea să țină… măcar vreo șase luni iar margaretele sufletului să fie veșnice. Sunt o primăvăratică, nu e nici urmă de îndoială.

Vara e plăcută dar o simt obositoare. Prea fierbinte. Prea, prea… un prea mult. Vara e, pentru mine, cu precădere, dor de apă. Multă, neșfârșită, albastră. Dar e, cumva, și începutul sfârșitului. Natura, ca și toate lucrurile, de fapt, are o perioadă de creștere, un punct culminant – pentru mine, undeva la începutul verii – și o perioadă de declin. E ca și cum începe deja să mă cuprindă iminentă sosire a toamnei care-mi prevestește, cu tristețe, o altă iarnă. Vara e doar o stare latentă. De nepăsare. Un nimic fierbinte. Singure, ploile de vară îmi răcoresc și mie sufletul.

Toamna, deși-mi aduce aminte de iarnă, simbolizează pentru mine ceva aparte. Început de școală. Iubesc și-am iubit mereu școala. Și-aș vrea ca viața toată începutul toamnei să fie și un început de școală, pentru mine (ăsta o fi semn de imaturitate?). Îmi plac pregătirile pentru școală, copiii cu ghiozdane în spate, cărțile, caietele, creioanele, băncile claselor și reîntâlnirile emoționante… Dar toamna înseamnă melancolie și tristețe, multă tristețe. E rapsodie de culoare (și știu că o nedreptățesc pentru că sunt incredibile culorile toamnei!) și nostalgie. Dar, cum se vestejește natura simt că o fac și eu. Încet, încet toamna mă închid în mine. Frunzele cad una câte una și-n mine și mă dezbrac de culoare, de speranță, de veselie, ca să îmbrac cenușii cojoace imaginare care să-mi țină de cald în iarna ce urmează.
Voi ce anotimp simțiți că se mulează cel mai bine pe sufletul vostru?