Rostiri și nerostiri…

” … nu rostiți cuvinte care să vă îndepărteze și mai mult căci va veni o zi în care distanța va fi atât de mare încât inimile voastre nu vor mai găsi drumul de întoarcere. ” – Mahatma Gandhi
Și totuși, tocmai acest lucru îl facem, de multe ori.
Ne lăsăm conduși de ceea ce simțim – punctual, într-o anume clipă sau constant, timp îndelungat – și rostim, ne rostim într-un fel în care, poate, n-am vrea să o facem. Însă sufletul își cere și el dreptul la exprimare și sentimentele sunt calea prin care el „vorbește”. Ceea ce simțim și modul în care exprimăm acest lucru ne apropie sau ne depărtează de cei din jur.
Într-o bătălie a simțirii aruncăm cu cuvinte, vulcan de vorbe, și orbiți de dorința de-a câștiga un „avantaj” asupra „adversarului” zvârlim din minte, din suflet chiar, cuvinte grele, de care atârnă ghiulele de amărăciune. Înfierbântați de focul bătăliei, ca și taurii la vederea eșarfelor roșii, ignorăm consecințele – pe care, de altfel, prea bine le cunoaștem – propriilor răbufniri. Frustrările, furia, nestăpânirea, un prea plin al „paharului” sufletesc ne-aruncă pe un drum – drumul avalanșei de cuvinte încărcate de durere – pe care, de cele mai multe ori, nici nu-l dorim. Dimpotrivă. Uneori bătăliile noastre au tocmai efectul contrar așteptărilor noastre. Nasc între oameni distanțe. Distanțe care se hrănesc himeric cu timp. Cresc, se adâncesc. Până devin întipărite atât de adânc în noi, în sufletele noastre, că nici nu ne mai amintim să fi fost vreodată altfel. Sunt distanțele pe care le acceptăm, într-un mod tacit, și ne urmăm cursul vieții. Dar sunt distanțe pe care le privim mărindu-se și, deși ne dor cumplit, ne simțim neputincioși și nu găsim modalitatea prin care să transformăm distanțarea în apropiere. Da, nu mai găsim drumul de întoarcere.
Aruncăm, în aceeași măsură, poate, cu tăcere, așa cum o facem cu cuvintele. Sunt momente în care tăcerea doare mai tare, tăcerea îndepărtează mai mult decât ar putea-o face vorbele. E tăcerea – așteptare, tăcerea- resemnare, tăcerea – înfrângere. Când simți că nici vorbele nu-și mai au rostul, că nici ele nu mai pot atinge. Sau rosti. Și taci. Pentru că e singurul lucru pe care simți că-l mai poți face. De tăcere oamenii fug ca și de cuvintele înfierate.
De fapt, oamenii fug și se îndepărtează de ceea ce nu pot înțelege. Într-un fel, e și normal să fie așa. De ce-am trece dincolo de aparențe și-am înțelege că, de multe ori, un „nu” înseamnă „da” și invers… sau că o tăcere poate să însemne un disperat strigăt de ajutor sugrumat de prejudecăți, de temeri, de nesiguranțe?
Te îndepărtezi – cu sau fără voie – de un om drag. Rătăcești căutând drumul de întoarcere, hrănindu-te cu speranța și zbătându-te. Crezi că găsești calea și-o iei la goană în direcția care simți că te duce înapoi, tocmai în locul în care te-ai pierdut. Cred însă că e imposibil să regăsești acea stare de la început, pentru că, inevitabil, distanțarea – motivul pentru care prăpastia îndepărtării și-a făcut loc, își va pune amprenta asupra oamenilor, asupra relației dintre ei și, niciodată, ceva ce s-a pierdut, chiar regăsit, nu mai poate fi la fel. Pentru că, deși ne spunem că iertăm, deși ne spunem că uităm, ne purtăm durerile, înfrângerile, afundările, mereu cu noi. Și, inevitabil, sunt momente în care greutățile astea ne copleșesc.
(e un text pe care l-am scris mai demult și azi am revenit asupra lui, completându-l, pentru că se potrivește perfect cu starea mea de azi când simt că îmi curge tristețe prin vene. dar și tristețea face parte din viață, știu!)