Drumuri şi direcţii

Îi admir mult pe oamenii care-și simt drumul în viață conturat clar… oamenii care știu atunci când îi întrebi ce-și doresc să facă în viață, ce muncă le-ar plăcea, ce le-ar aduce satisfație, mental, psihic și din toate punctele de vedere… și îți răspund cu o siguranță ce nu lasă loc de întrebări. Drumul meu e printre nori pentru că iubesc zborul mai mult decât orice. Eu îmi doresc să fiu doctor, menirea mea e printre oamenii care au nevoie de ajutor. Visez să trăiesc în spatele obiectivului aparatului de fotografiat de unde lumea mea se vede cel mai clar. Etc.
Eu nu sunt așa. Sau nu mai sunt așa. Ani de zile am crezut că drumul meu e cel al antreprenoriatului, al propriei afaceri. Mă vedeam conducând o mică afacere, crescând-o și culegând satisfacții de pe acel drum. Câțiva ani, așa a și fost. Dar acum nu mai e. Acum mă simt ca un vapor în derivă, fără direcție.
Îmi plac multe lucruri dar nu știu dacă suficient de puternic încât să reprezinte un drum în viață. Și, nu știu dacă mai sunt în măsură să îmi permit să verific. Să pornesc pe o cale și să-mi dau timp să aflu dacă e o cale bună. Mă simt limitată, de resurse, de timp, de toate. Și mă tot împotmolesc. Mi-aș dori o cale clară. Nu ușoară. Dar clară. Să simt că mă pricep la un lucru, că îmi place, că capăt satisfacții făcând acel lucru și să fac pași în direcția aceea. Şi să ducă undeva.
Lumea asta a organizărilor de evenimente m-a prins, acum, cu SkirtBike și mi se pare fascinantă. Dar tot nu știu dacă poate fi o cale pentru mine. Îmi place să scriu, mă simt bine în lumea cărților, a literelor dar… de aici până la a fi ăsta un drum în viață e destul de mult. Lumea asta, a finanțelor, a vânzărilor, a lucrului cu oamenii, da, știu că mi se potrivește pentru că am simțit mereu că am capacitatea asta, de-a lucra cu oamenii dar… nu îmi aduce satisfacții, nu simt că pot să cresc, să mă dezvolt în vreun sens. Și îmi lipsește asta. Am nevoie să pornesc pe un alt drum. Nu îndrăzneala îmi lipseşte ci încrederea. Nu de cutezanţă duc lipsă ci de sentimentul că fac paşi în direcţia bună. Chiar dacă mai încolo ar urma să dau cu capul. Măcar să existe ceva, ceva anume care să mă tragă într-o direcţie.
Și am 31 de ani şi simt că îmi fuge timpul pe sub picioare într-un ritm alert și eu bâjbâi printr-o ceață deasă. Acum a fost iarnă, vara aproape că a trecut, în curând se scutură iar copacii. Şi rătăcesc, şi rătăcesc tot căutând în dreapta şi în stânga şi negăsind. O fi de vină faptul că-i căutarea prea aprigă? Sau privirile-s prea vălurite? Off…
Vi s-a întâmplat şi vouă să vă aflaţi la o cotitură unde să vă simţiţi împotmoliţi, fără nici un reper pentru a merge mai departe? Ce i-ați spune unui om care-și caută cu disperare direcția?