Regatul înghețat al tristeții

Acolo locuiesc eu, desigur. Regina neîncoronată a tristeții. Și-al dramelor. Și-al sfârșiturilor de lume. Și azi e o tristețe albă, ninsă, cu prima ploaie prefăcută-n ninsoare tristă a iernii ăsteia.
Luna decembrie mi-e o lună a tristeții, a neîmpăcării, a apăsării și a înghețului. N-o aștept, n-o doresc, n-o simt, mă tem de ea. E luna cea mai grea din an. Singur faptul că trece repede, mai repede decât oricare altă lună, pâlpâie a alinare.
Anul ăsta, pentru că noiembrie mi s-a strecurat printre degete așa, într-o goană continuă, nici n-am apucat să mă gândesc că decembrie urmează să bată la ușă și-a și ajuns. Iată-ne deja-n seară de primenire, de așteptare și de dorințe împărtășite. Și-n aerul rece de-afară, și-n fulgii molcomi, și pe străzi, și pe fețele oamenilor, se vede, se simte deja că e decembrie. Luna nebuniei, a alergăturilor, a agitației și-a… amăgirilor. După unsprezece luni de trecere agale, de târât chiar, în luna decembrie alergăm cu speranță, cu generozitate, cu dorințe nesfârșite, spre viață, spre împliniri, spre bucurie, spre sărbătoare. Alergăm spre amăgiri, de fapt. Spre amăgirile unor clipe când ne spunem că ne e bine, că e frumos, că suntem buni, că merită. Doar pentru a o lua, din nou, iar și iar, de la capăt. Și-a urma, ciclic, același drum.
Aș vrea să m-ascund într-un colț de lume în perioada asta. Să stau pitită într-un ungher pustiu și să aștept. Să aștept să treacă. Să treacă, cu zilele, și sentimentul de inutilitate a oricărui gest, de zădărnicie. Și să revin doar atunci când primul ghiocel și-ar iți capul din zăpadă. Dar nu se poate. Pentru că și înghețurile trebuie să ni le trăim. Și iernilor din noi trebuie să le dăm tribut.
Mă-ntrebase azi cineva ce mi-aș dori să-mi aducă Moșul… moșul, vreunul dintre ei… și n-am știut ce să răspund. Mi se pare, de prea multe ori, inutil și să mai am dorințe. Și-apoi m-am gândit că e un lucru care mi-ar plăcea. Și e tocmai acela pe care nu-l pot găsi în sacul cu cadouri. Mi-aș dori un sentiment de împăcare. Cu mine, cu lumea, cu tristețea asta chiar. Dacă tot e să fie, dacă am senzația că mă învârt în cerc pe plaiurile veșnice ale tristeții, măcar să o accept, s-o primesc și să nu mă mai zbat. Să nu-mi mai doresc să evadez de-aici, din regatul tristeții.