Cinci ani de GRIJĂ

În urmă cu exact cinci ani, doctorul îmi confirma ceea ce știam deja, faptul că în interiorul meu crește un boț de om. Îmi dorisem foarte mult lucrul ăsta și mă simțisem mai mult decât pregătită să fiu mamă. Deh, nu știam deloc ce mă așteaptă…
În urmă cu cinci ani scriam în jurnalul pe care Puștiul îl va primi, cândva, când va crește – în caz că mai era nevoie… am primit confirmarea sarcinii printr-un control medical, embrionul se dezvoltă normal, mi s-a spus… și o chinuie pe mami prin stări de rău neîntrerupte… n-am poftă de nimic, nu dorm destul, sunt indispusă toată ziua, orice miros îmi face rău, greața e continuă dar, bineînțeles, astea sunt doar simptome normale de graviditate. mi se pare o minune, crește în mine o viață – și temerile și grija și îndoielile începeau să apară, subțiind neîncetat stratul de siguranță de sine în care mă învăluisem.
Și teama asta și grija au pus stăpânire pe mine și s-au instalat frumos și n-au de gând să mai plece vreodată. E inevitabil, se livrează la pachet cu copilul. Uneori grija asta – Ioana m-a făcut să mă gândesc, cu postul ei –  care curge prin venele de mamă mi se pare rațională, firească, alteori o simt copleșindu-mă, strângându-mi inima într-o menghină și atunci mă întreb dacă o să pot să fac față. De fiecare dată, răspunsul e același, NU, nu simt că sunt în stare să cresc copilul ăsta în așa fel încât să îi fie bine, să ajungă la maturitate om întreg, capabil să își poarte singur de grijă, să aibă o viață bună. Și totuși, cu toate nesiguranțele din lume cuibărite în suflet, merg mai departe, că e drum cu sens unic, nu pot da înapoi (și chiar dacă aș putea, aș face lucrurile tot așa)… și trecem, împreună, de cinci ani, prin mii de situații gen prima dată și învățăm din mers și facem față situațiilor așa cum putem.

(la șase luni de sarcină, la câteva zile de viață, la patru ani și trei luni)

Mă uit la năzdrăvanul ăsta de patru ani și aproape jumătate, care se visează toboșar și astronaut, la viața, tumultul și bucuria care înseamnă el, mă gândesc la tot parcursul nostru împreună, la toate situațiile prin care a trebuit să trecem – ahh, cum am fugit cu el la Urgență când a căzut prima dată în cap și doctorul mi-a spus – doamnă, o să mai cadă de multe ori, e copil – și mi se pare incredibil că am ajuns în punctul ăsta cu bine. Și mă sperie și totuși am încredere că o să ne continuăm drumul cu bine.
Da, știu, viața de părinte înseamnă viață de grijă. Și e firesc să fie așa.