Ei.
Te înalță.
Te atârnă.
Te bucură.
Te amărăsc.
Te împietresc.
Te înaripează.
Te seacă de viață.
Te învăluie în frumos.
Oamenii. Cei din jur. Cei care se apropie. Cei pe care-i lași să se apropie. Cei de care fugi. Cei fără care nu poți trăi. Buni și răi.
Nu pot să mă împac cu toate așa cum sunt, mă dor oamenii dragi care au fost și nu mai sunt, mă dor oamenii care împart în jur răutăți gratuite, doar de dragul de-a o face, mă dor oamenii care aleg să fie departe chiar aproape fiind, mă dor oamenii care răsplătesc o mână întinsă cu o palmă. Mă dor dezamăgirile și deziluziile.
Pe de altă parte, mă bucură oamenii. Mă bucură oamenii care oferă înțelegere și sprijin atunci când e nevoie, mă bucură oamenii care zâmbesc dincolo de propriile griji oferindu-se celorlalți, mă bucură oamenii care dovedesc că nu toate-s mânate de interes pe lume, mă bucură oamenii buni, frumoși, onești. Și sunt recunoscătoare că sunt.
Și probabil că așa sunt toate în viață. Unele ne dor, altele ne bucură. Poate că trebuie doar să cernem printre ele. Printre ei.
Dacă nu am simți, dacă nu ne-am lega emoțional de oameni, ne-ar fi mai bine sau mai rău?
0
Articol anterior
3 comments
Ca în orice domeniu, uneori ar putea fi mai bine, alteori mai rău. Depinde de situaţie, de oamenii respectivi, de multe, multe altele. N-avem ce face decît să „defilăm” cu ce avem la dispoziţie.
Ar fi perfect sa nu-ti pese. Nu se poate….
Nu putem trăi singuri. Asta e clar. Și nici certificate de garanție pentru oamenii pe care îi adunăm în preajma noastră nu primim. Așa că învățăm (?) pe pielea nostră pe cine trebuie să ținem aproape și care păreri trebuie să fie importante pentru noi. Semnul de întrebare dintre paranteze vrea să spună că uneori, omenește, mai și greșim.
Comments are closed.