Oameni printre oameni

Despre singurătatea între oameni am mai scris de multe ori. Despre a fi trist atunci când alți-s bucuroși pe lângă tine. Despre a te afunda când ar trebui să te înalți. Despre lucruri firești care devin nefirești, despre normalități anormale.

V-am spus și spun mereu despre oameni. E legea simplă a firii, e realitatea vieții mele, mereu flămândă de apropiere, de părtășie, de legătură.

În ultimii ani ai vieții mele am învățat – și mi s-a spus zilele astea că sunt o norocoasă că am învățat acest lucru atât de devreme, că, de obicei, e o stare la care oamenii ajung când li s-au adunat ani mulți în spate  – că oamenii sunt marele câștig al trecerii prin lume. Că esența e să trăiești cu, prin și pentru oameni. Uneori asta m-a bucurat, alteori m-a coborât unde nu credeam că pot ajunge, sufletește. Am fost certată și mi s-a spus că trebuie să mă bucur de locuri, de natură, de ceea ce văd și simt și nu să pun preț așa mare pe apropierea de oameni. Uneori am crezut, alteori am sperat, că pot, că e posibil, că o fi cel mai bun drum acela pe care mergi doar tu cu tine. Dar, de fapt, în sinea mea am știut și am simțit mereu că nu e posibil altfel. Totul, dar absolut totul mi se trage de la oameni. Atât bucuriile, cât și tristețile. Și nu, nu știu, n-am învățat, chiar dacă mi s-a predat de mii de ori lecția asta, nu știu să-mi păstrez rezerve de suflet numai pentru mine, nu știu să mă pun la adăpost de vijeliile vieții, nu știu să mă feresc și să m-ascund. Chiar dacă pe ușa-mi mereu deschisă a sufletului năvălesc de multe ori oameni nepotriviți, lăsând în urmă, ca și tătarii, doar distrugere, cât timp printre aceștia sunt și oameni care-mi bucură existența, știu că nu greșesc neferecând ușa sufletului.

Și, vă spun sincer, oricât de mult m-ar târî acest fel al meu de-a fi pe cărări absurd de întunecoase, există în mine o convingere la care mă întorc mereu. Oamenii merită.

E ceea ce simt și în excursia asta, zilele acestea care m-au stors de vlagă, de energie, de entuziasm, de viață și, pe măsură ce mi se lua dintr-o parte, din alta mi se dădea, refăcând golurile create. Mi s-a părut a fi un lucru greu, a trebuit să dau mai mult decât am crezut că sunt capabilă – și mă refer la răbdare, deschidere, comunicare, înțelegere, o atitudine mereu potrivită în fața nemulțumirilor, a nesiguranțelor uneori absurd de naive ale unora, în fața răutăților chiar gratuite și intenționate, în fața netoleranței, a individualismului și a unui egoism trist și apăsător. Mi-au fost, toate zilele astea, adevărate provocări. Încercări. Teste. Mi-au fost apăsări și dezamăgiri, tristeți în fața firii omenești, adevărate lecții pe care viața a ținut neapărat să mi le servească. (nu pot să susțin că sunt și lecții care pe care le-am și învățat dar sper să o fi făcut)

Vă ziceam că, în timp ce dintr-o parte mi se lua, din alta, din multe altele, de fapt, mi se dădea. Pentru că, în grupul acesta de 61 de persoane pe care l-am însoțit în drumul prin Țările Baltice și Scandinavia, am întâlnit mulți, mulți oameni frumoși. Oameni senini, dornici de cunoaștere, iubitori de frumos și de simplitate, oameni atenți și drăguți, oameni care m-au încurajat primindu-mă cu drag printre ei, apreciindu-mi strădaniile, oameni care n-au rămas indiferenți și au trecut de o barieră a convenționalului, bucurându-mă prin deschiderere și implicare.

Mi-a fost mai ușor să scriu zilele acestea despre cum m-am simțit călătorind în cea mai amplă excursie a mea de până acum și mi-e infinit mai greu să găsesc cuvintele potrivite pentru a explica cât de câștigată mă simt, din toate punctele de vedere, pentru oamenii ce-mi sunt aici alături. V-aș povesti cu mare drag de un om anume, de omul în a cărui mână încărcată de înțelepciunea celor un pic mai mult decât dublul anilor mei, și-a găsit refugiul, de multe ori, mâna mea. Dar mă tem că n-am capacitatea asta. Sunt prea mică, mult prea mică și nici măcar nu îndrăznesc să-mi ridic măcar privirea spre înălțimea a ceea ce domnia sa înseamnă. Spre măreția intelectului și a bogăției sale sufletești. Ce cuvinte potrivite să găsesc pentru a vă spune despre un om cum n-am mai întâlnit? I-am spus într-una din zile că, dacă aș fi crescut în preajma dânsului, aș fi ajuns omul care mi-aș fi dorit să fiu, care aș fi putut să fiu. Și el mi-a răspuns că sunt mult mai mult decât cred chiar eu că sunt și să am răbdare, o să îmi dau seama de asta.

Se zice că, cine nu are bătrâni trebuie să și-i cumpere (și vă vorbesc acum despre un om care e bătrân doar prin ridurile mâinilor sale și prin bogăția anilor săi, deloc prin spirit sau poftă de viață). În viața mea n-a existat niciodată un bătrân – așa a fost, probabil, să fie – și niciodată nu am crezut că asta înseamnă o lipsă pentru mine. Acum înțeleg și recunosc și mă înclin în fața înțelepciunii acestei sintagme. E mai mult decât adevărată.

În bagajul vieții omului despre care vă povestesc, anii nu s-au adunat degeaba. Vă spun sincer, nu am cunoscut vreodată un om care să mă impresioneze în asemenea măsură, dânsul e un erudit, o reală enciclopedie și nu una oricum, ci una de calitate. Un om al poeziei, al drumurilor lumii, al istoriei frumuseții, un om al oamenilor, poate în primul rând asta, un om al oamenilor. Chiar de aș studia pe brânci tot restul vieții ce mi-a mai rămas, chiar dacă aș deschide ochii la tot ceea ce e în jur și-aș stoca toate informațiile, până la cele mai mici detalii, nu aș avea nici o șansă să ajung la nivelul dânsului. Și-n plus, dincolo de cunoștințe, de memoria extrem de vie, de capacitatea de versatilitate incredibilă, dincolo de vocea blândă și vie, omul acesta înseamnă o viață plină. O viață trăită frumos, cu spiritul liber, neîngrădit și neobosit. Străbătând harta lumii de la un capăt la celălalt sau formând caractere și îndreptând oameni înspre destine mărețe, recitând versuri care picură frumos în suflet, omul acesta și-a crescut copiii, fetele despre care vorbește cu o îndreptățită mândrie, în același spirit liber, încurajându-le să-și urmeze propriile drumuri, făcând alegeri și asumându-și consecințe, fiind totuși acolo, pentru ele, cu ușa deschisă și o mână mereu întinsă.

Vă mai spun doar că îi sunt recunoscătoare pentru tot ce mi-a oferit zilele acestea. Sprijin, înțelegere, afecțiune. M-am simțit ca un copil în umbra părintelui ocrotitor, m-am simțit ca un ucenic dornic de-a absorbi tot ceea ce maestrul are să-i ofere. M-am simțit copleșită și recunoscătoare. Și de-ar fi fost excursia asta doar atât, tot aș fi simțit că am câștigat ceva neprețuit. Îi mulțumesc. Și sper că viața îl va ține sănătos o vreme cât mai îndelungată, să mai am timp și eu să cresc un pic…