Adiere de… prietenie!

M-am ferit să scriu despre prietenie chiar de la început, din prima zi a anului când am hotărât să dau pagina şi să încep un alt blog, acesta. Şi n-am făcut-o tocmai pentru că prietenia e, pentru mine, un subiect extrem de sensibil şi n-am vrut ca variaţiile mele – mentale şi sufleteşti – dintr-o extremă în alta să îşi pună amprenta prea profund asupra părerii mele despre prietenie.
Cred în prietenie. Da, de fapt, vreau să cred în prietenie în ciuda faptului ca toate, absolut toate, încercările mele de-a clădi o prietenie au eşuat.
Relaţiile cu fetele au fost, pentru mine, întotdeauna un fel de joc la ruletă în care te avânţi cu încredere şi nesăbuinţă şi pierderile dar şi câştigurile sunt doar iluzii. Dificile. Chiar dacă îmi doream din suflet o prietenie, chiar dacă reuşeam să trec (trecem) de o barieră a simplei amiciţii, ceea ce era între noi n-avea destulă forţă sau profunzime pentru a face faţă încercărilor inerente ori era clădit pe o bază ce nu era menită să dureze. Desigur, am visat mereu o relaţie de prietenie specială cu o fată – genul ăla mereu prezent în filme, când două femei îşi împărtăşesc totul şi nu e urmă de invidie sau meschinărie sau interese ascunse între ele şi nimic nu e mai important decât loialitatea dintre ele. Pentru mine, n-a fost să fie. Poate nu sunt eu omul potrivit pentru aşa ceva, poate am aşteptări prea mari sau, poate, mă dezamăgesc lucruri pe care n-ar trebui să le iau în seamă. Sau, poate, o incompatibilitate cronică mă ţine departe de o prietenie frumoasă între femei.
Relaţiile de prietenie cu băieţii… aici e şi mai complicat (dar şi mai frumos!). De la douăzeci de ani încolo mi-a fost uşor să mă apropiu de ei şi le preferam, fără îndoială, compania. Ei sunt cei ce m-au făcut, în timpul primei facultăţi, să fiu ” open mind „, să comunic, să am încredere în mine, să mă privesc zâmbind în oglindă şi să mă simt în largul meu între ei. În anii ăia trăiţi în gaşcă cu ei, băieţii mi-au fost amici, confidenţi, parteneri de beţii, de distracţii, colegi de şcoală, iubiţi.
S-au format, în timp, relaţii, mai mult sau mai puţin, apropiate. Şi aş fi, o clipă, tentată să spun că relaţiile alea sunt prietenii – că aia e reţeta prieteniei sincere, frumoase, devotate, etc, între un bărbat şi o femeie. Dar aş greşi. Pentru că, privind în urmă, trebuie să recunosc că, chiar şi relaţiile care acum încă durează au la bază mai mult decât o afecţiune prietenească. Au la bază o atracţie, o îndrăgosteală, o dorinţă de apropiere, o iubire. Sunt bărbaţi care m-au plăcut dorindu-şi o relaţie cu mine şi mi-au rămas aproape ca amici doar pentru că nu a fost posibil altceva. Sunt bărbaţi ce îmi poartă multă afecţiune dar n-o fac doar pentru că le sunt dragă într-un mod simplu, deschis ci îmi sunt prieteni pentru că asta e ceea ce a rămas în urma altor sentimente.
La un moment dat am crezut cu toată forţa într-o astfel de prietenie, am crezut că e puternică, că, pentru c-a trecut proba a aproape zece ani, nu mai poate nimic s-o doboare. N-a fost aşa. A lovit-o ceva ce, probabil, era menit s-o pună la încercare. N-a trecut proba. Am jelit-o luni de zile şi ceva din durerea aia nu va trece nicicând.
Prietenia…pentru mine, înseamnă suflet, dedicare, implicare. În viaţă, cu siguranţă ai sau ajungi să ai parinţi, fraţi, surori, amici, cunoştinţe, partener de viaţă, copii dar… poţi să te naşti, să trăieşti şi să mori fără să ai un singur prieten. Un PRIETEN adevărat. Un suflet dezbrăcat de toate măştile în faţa ta. Un om care să te înţeleagă şi să te accepte aşa cum eşti. Să ştie, să simtă când ai nevoie să te întrebe ce mai faci. Să te certe, să nu te aprobe dar să te iubească în continuare. Să nu îţi intoarcă spatele chiar dacă nu i-a plăcut ce-ai făcut sau ai zis. Să îţi fie alături mereu, indiferent de distanţa fizică. Să ştii că, oricât de departe, se gândeste la tine, şi, orice s-ar întâmpla, n-ai putea să fii niciodată singur. Asta înseamnă pentru mine un prieten. Şi mai mult de-atât. Şi tot ce-i mai puţin de-atât nu e prietenie. Poate că pare ceva ideal, de neatins… poate. Dar, într-adevar, dacă poţi să zici că ai un prieten, eşti cu adevărat bogat.
Şi totuşi, cred în prietenie. Cred că e posibil şi mai cred că, o prietenie loială e o bijuterie în viaţa unui om.