Pânza (mea) de păianjen

Mă tot gândesc, periodic, la motivul/motivele pentru care scriu pe blogul ăsta și, de fiecare dată, chiar dacă mă simt nemulțumită de modul în care decurg lucrurile, chiar dacă nu-s întotdeauna așa cum mi-aș dori, ajung la aceeași concluzie care-mi umple sufletul de o satisfacție specială. E locul meu, unde scriu ce simt, ce pot, așa cum pot și asta mă ajută de multe, multe ori. Întotdeauna mi-e de folos dacă pun în cuvinte ceea ce mi se zbate în suflet. Pe de altă parte, satisfacția, desigur, vine de la oameni. De la mâna aceea de oameni care vin și revin. Voi, cei care, de mult, mult timp deja, sunteți alături de mine.

Dorisem de mult să fac ceva anume, de când îmi spusese unul dintre cititorii mei – care e pe-aici mereu, dar preferă să rămână tăcut – c-ar trebui să scriu despre voi, cei care sunteți alături de mine pe drumul acesta al blogului, că ar trebui să vă rog să scrieți voi despre mine, că ar trebui să dezvolt niște dialoguri, să arăt că prețuiesc legăturile născute aici… și-mi venise atunci ideea pe care acum vreau să o pun în practică…

Așa că azi o să vă rog ceva. Desigur, nu e încă ziua mea, dar va fi așa, ca un dar frumos, pentru mine. Vreau să îmi faceți o bucurie, să mă ajutați să dau o formă propriei mele pânze de păianjen, formată aici, pe blog și să scrieți un guest post în căsuța normalității mele anormale. Le voi ține pe toate la loc de cinste și-mi vor fi motive de zbor sufletesc, de bucurie simplă, frumoasă. Puncte de sprijin pe drumul vieții.

Despre ce să fie? Despre modul în care scrisul pe un blog își pune amprenta asupra vieții personale… despre oameni cunoscuți în online, despre prietenie, în mediul real și-n cel virtual, despre legături, despre apropieri și depărtări… despre oameni.

Azi o să mă opresc la doi dintre voi… Dragoș, unul dintre cei mai vechi prieteni ai blogului meu, un om care a trecut de bariera virtualului ca să-mi arate că poți să-i porți de grijă cuiva și de la mare distanță, că nu kilometri sunt cei care despart sau apropie, un om căruia îi sunt recunoscătoare pentru prietenie, pentru grijă necondiționată, pentru umărul virtual care e mereu prezent pentru mine, ori de câte ori am nevoie sau simt că mă clatin. Și se întâmplă des, așa că am de ce să-i mulțumesc. Din suflet. Dragos, nu mai ai cum să dai înapoi, tu va trebui să fii deschizătorul de drumuri și să-mi faci cadou primul guest post. Ai timp până săptămâna viitoare, marți seara…

A doua persoană care mi-e în gând azi e o doamnă. Oana, o femeie frumoasă cu care rezonez într-o mare măsură, fiindu-ne asemănătoare trăirile, dar e de-o profunzime răscolitoare, de-o sensibilitate aparte. Scrie frumos, elegant, trist și-adevărat. O știu și o citesc de mult, parcă dintr-o altă lume… cumva, așa și e, ea e una dintre persoanele care-mi sunt virtual alături de când drumul meu era pe o cu totul altă cărare, acela al pierderii de sine… Oana, te rog să nu te superi că nu te-am întrebat dinainte, dar mi-ar fi tare drag să am aici un guest post de la tine, așa, de departe, ești un om apropiat sufletului meu…

M-am oprit la ei azi, însă am în minte o listă destul de lungă – cât mă bucur pentru asta – de oameni pe care-mi doresc să-i am aici, în pânza mea de păianjen și o să vă tot rog, pe câte doi dintre voi, să-mi faceți bucuria și onoarea de-a scrie ceva pentru mine… desigur, au loc și cei ce-și doresc, fără să-i nominalizez eu, trebuie doar să-mi spuneți.

Așadar vă mulțumesc și vă spun că miercurea o să fie ziua în care o să țesem pânza asta, publicând guest post-urile voastre și până în fiecare marți seara voi aștepta articolele.

(De ce am numit așa articolul? Pentru că așa și e viața, o pânză de păianjen în care ne prindem, uneori pentru că ne dorim, pentru că alergăm cu disperare după interacționare cu alți oameni, alteori pentru că nu ne dăm seama și ne trezim ancorați pe un drum necunoscut, nou… și pânza de paianjen se tot întinde. Dar, la fel ca și ea, și relațiile dintre oameni sunt extrem de fragile, ca să reziste, au nevoie de implicare continuă…)