Azi zbor cu aripile legate…

Stiţi povestea aia cu împăratul căruia un ochi îi râdea şi unul îi plângea?
Poate un om să simtă că are aripi să zboare şi, în acelaşi timp, că există o amărăciune ce-l afundă cumplit? Poate un om să aibă sufletul în nori şi raţiunea undeva printr-o prăpastie?
Aşa mă simt eu azi. Râd, râd tare şi-mi vine să alerg pe străzi şi să dansez, să-i spun lumii că simt, că vibrează în mine împlinirea unei clipe de viaţă pe cât de neaşteptată, pe atât de dorită şi, în acelaşi timp, fără să mă pot împotrivi, lacrimi amare se scurg pe sub ramele ochelarilor de soare, trasând râuri de tristeţe pe obrajii înflăcăraţi.
Sunt o idealistă, asta e clar. Nu mă împac cu mersul pe dos al lucrurilor, nu mă pot resemna în faţa a ” e bine şi aşa ” şi caut mereu. Chiar şi atunci când aş vrea să nu o mai fac, tot sper. Tot există în mine un sâmbure de încredere că se poate. Şi-mi zic, atunci, că, aşa cum mi se spune, toate se întâmplă cu un rost. Că-şi au şi căderile rostul lor, că fiecare pas pe care-l fac e o mică piesă dintr-un puzzle pe care, desigur, de cele mai multe ori, nu-l percep, nu pot să-i prevăd întregirea dar îşi are el rolul lui în jocul vieţii.
Mi se spune că sunt clipe pentru care, dacă ajungi să le trăieşti, merită toate lacrimile vărsate, toată aşteptarea, tot chinul de-a trăi, înafara lor, o existentă anostă. Că, ele, oricât ar fi de scurte, pot şi trebuie să fie o hrană într-atât de îndestulătoare încât restul vieţii să poată fi privit cumva cu seninătate. Nu mi-e uşor să-mi împac mintea, sufletul, cu un astfel de crez. Nu mi-e uşor să cern bucurii care, privite din exterior, par infime şi doar trăite se amplifică, dintr-o mare, nu de furtună, ci de linişte şi nesfârşită amorţire. O mare goală de trăire.
Cel mai greu mi se pare faptul că trebuie să accept efemeritatea acelor clipe. Timpul, necruţătorul, ce nu se îndură să se oprească din drumul lui sau, măcar, să-şi încetinească trecerea, să facă clipele alea, măcar aparent, suficient de lungi încât să simţi că au umplut un gol. Întoarcerea la continuare a unei realităţi care merge în direcţie opusă visurilor. Conştientizarea faptului că, oricâtă bucurie ar umple un suflet, e trecătoare şi, chiar dacă ai vrea, n-are forţa de-a rămâne prea mult timp la fel de vie, de intensă.
Dar gata, mă scutur azi de gânduri şi-mi las sufletul să zburde. Nu e tocmai liber însă azi, firul acela ce-l leagă de prea multele feţe ale raţiunii, e un pic deşirat şi-i lasă ceva mai mult spaţiu. Sufletul aleargă pe câmpii înverzite, încărcate de margaretele bucuriei trăirii împărtăşite. Şi-mi curge azi romantism prin vene şi mă îmbăt trăind o fărâmă din visul acela pentru care mi-aş da viaţa toată. Şi râd, şi plâng. Şi e bine.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=s7egaGfDHh4]