Ferestre deschise către oameni

Am în minte, de câteva zile, trei fotografii, toate făcute în călătoria în Croația. Fotografiile din postul acesta. Și am simțit, mai mult decât oricând, că sunt extrem de reprezentative pentru viață, pentru relațiile dintre oameni.
Ne deschidem sufletele larg către cei din jur. Dăruim, sperând că vom primi (nu, pe aia cu dăruire necondiționată n-o servesc, nu-i valabilă decât în extrem de puține cazuri și cu anumite limite). Ne deschidem larg brațele cu dorința clara ca-n jurul lor să se închidă alte brațe. Emoțional vorbind, în primul rând.

Viața ne pune apoi în situații în care cea mai simplă – deci nu și bună – soluție pare să fie cea în care ferecăm ferestrele. De cele mai multe ori, pentru că nu avem curaj să înfruntăm propriile temeri, tristeți, suferințe sau eșecuri. Pentru că fuga pare să fie cea mai sănătoasă cale deși, cu siguranță nu e. Și le închidem, sperând că vor rămâne așa, că ne vor apăra obloanele lor de intemperiile emoționale. Dar se întâmplă în mod diferit și viața vine peste noi, de multe ori, atunci când doar crăpăm puțin o fereastră, să mai intre seninătate, viața vine de-a valma, aducând cu sine de toate, că doar e o cutie a Pandorei veșnic plină.

Și-apoi le zidim. Sau ne spunem că le zidim, că le închidem pentru totdeauna, și mergem mai departe. Însă niciodată o fereastră, chiar și zidită ea, nu va deveni un simplu zid. Pentru că unde-a fost vreodată emoție, trăire, sentiment, nu poate să fie doar cenușă, o pâlpâire de flacără rămâne, printr-o infimă crăpătură emoția, sentimentul, tot se strecoară. Și ne mai aruncă în vâltoarea trăirilor, măcar din când în când.

Poate că frumusețea vieții constă tocmai în acest lucru. Să lăsăm ferestrele deschise și să avem curaj de-a ne asuma tot ceea ce ne intră în viață. Sau să le închidem, sau să le zidim. Dar să ne asumăm orice gest am face.
Ieri aș fi spus că e mai bine să zidim unele ferestre, ca ele să nu se mai deschidă vreodată. Azi zic că ar fi inutil, de fapt, și e doar un semn al faptului că fugim de noi înșine. Pentru că, în orice situație, nu e vorba despre cei din jur. Cei de care ne legăm, pentru care dezvoltăm atașamente, cei fără de care simțim că nu putem trăi. Nu, e vorba doar despre sinele fiecăruia. Despre noi și ceea ce alegem să facem cu noi și cu nevoile, așteptările, dorințele noastre.
Cine n-a închis, zidit, vreodată o fereastră?