Ce fel de mamă sunt?

Mă întreb de multe ori, desigur. Și sunt întrebată – și criticată – de și mai multe ori. Într-o frază, pe scurt, aș putea să spun că sunt cea mai bună mamă pentru Puști. Pentru că sunt singura.
Desigur, nu e chiar așa. Că sunt singura pe care o are e adevărat… dar e singurul lucru cert în toată această poveste. Altfel, e ceva ce se scrie și rescrie pas cu pas, zi de zi. Și cel mai important lucru, e faptul că eu cred că drumul acesta al nostru, comun, e pentru ca noi amândoi, și eu ca mamă, și el ca fiu, să învățăm. Să creștem.
El trebuie să devină un om bun, echilibrat, capabil să facă propriile alegeri, să și le asume, un om încrezător și senin. Un om liber. Acest trebuie, desigur, e mai mult o dorință a mea. Pentru că așa simt că i-ar fi lui bine pe această lume. Că parcursul lui va fi sau nu așa, vom vedea… nu va mai ține totul de mine, nici acum nu se întâmplă acest lucru, însă tocmai de aceea sunt eu aici… să-l îndrum, să-l ajut, să-i arăt, să-i explic, să-i fiu alături. Ca el să ajungă, să reușească să fie cea mai bună variantă posibilă… a lui însuși.
Sunt privită cu scepticism când plec undeva singură. Când am activități fără el – chiar mi s-a spus – ești o mamă de-aia, căreia nu-i pasă, nu? Ba da, îmi pasă. E cea mai mare responsabilitate a vieții mele. E o bucurie care n-are nevoie de superlative, pentru că e reală și autentică. E o minune de copil frumos și bun. Dar nu, nu e sensul meu în viață. Nu e el toată fericirea mea. Nu e el împlinirea mea.
Nu vreau să îmi împlinesc frustrările și visurile ratate prin el. Nu vreau să obțin de la viață prin el, prin realizările lui. Nu vreau să citească mult pentru că eu citesc. Ci pentru că și lui îi va plăcea. Nu vreau să iubească zborul pentru că îl iubesc eu. Ci pentru că e frumos, că e înălțător, dar numai dacă așa va simți el. Nu vreau să fie el sprijinul meu la bătrânețe, obligația lui să fie de a mă îngriji pe mine. Nu vreau să mă agăț de el ca să nu mă simt singură. Vreau ca el să aibă aripi. Să plece, să cutreiere lumea de la un capăt la altul, să încerce, să trăiască, să fie viu. Sau să rămână, să se așeze, să fie așa cum simte. Să fie el, nu-mi doresc altceva.
Desigur, orice părinte vrea binele copilului său. Însă eu îmi dau seama că binele lui nu înseamnă neapărat ceea ce aș putea crede eu că e bine. Că e doar percepția mea. Și el e o persoană diferită, deja la șase ani cu un caracter tare, stâncos, cu păreri proprii, cu dorință de impunere, de alegere, de independență.
Așa cum îmi doresc ca el să aibă drumul lui, visurile lui, furtunile lui în viață… așa consider că eu sunt datoare față de mine să le am în continuare pe ale mele, separat de el. Am drumul meu, care-i doar al meu, am drumul nostru comun, care ne aparține amândurora, ca niște parteneri care fac ceva împreună, și el va avea drumul lui, doar al lui, când va fi să se desprindă de părinți. Consider că pot să am pasiuni sau interese sau multe altele care să nu aibă deloc legătură cu el.
Viața mea… cred chiar că am înțeles că viața mea nu e legată doar de rolul de mamă abia după ce am devenit mamă. Când am simțit că nu mă transform în cloșca cu puiul mereu sub aripă. Că nu-mi doresc să fiu posesivă cu el, să-l țin strâns lângă mine. Când am simțit că e impetuos necesar să am partea mea de viață, doar a mea, iluziile mele, dorințele mele, visurile mele… la fel de importante ca și ale lui. Că el e prioritatea mea, că voi face mereu mai întâi ceva ce e necesar pentru el, că starea lui de bine e mai presus decât  a mea, astea-mi par detalii absolut firești, nici măcar de discutat. Eu am ales ca el să se nască, datoria mea e să-l cresc, să depun toate eforturile posibile ca lui să-i fie bine, pentru că depinde în mare măsură de mine, pentru că sunt adultul care-l influențează, care-i deschide drumuri, care trebuie să fie acolo pentru el… însă el nu e opera mea, nu e posesiunea mea, nu e pentru mine, nu e jucăria mea.
Eu trebuie și vreau să-l iubesc, să-l îngrijesc, să-i fiu alături, e alegerea și datoria mea, în același timp… și datoria lui e doar să meargă pe drumul lui, să crească, într-un mod cât mai frumos, pe cât posibil. Desigur că am mii de nesiguranțe și milioane de întrebări și frici și temeri. Poate exagerate, poate firești. Desigur că nu facem toate lucrurile așa cum ar fi cel mai bine, desigur că simt de nenumărate ori, cam întotdeauna, de fapt, că aș putea mai mult, că ar trebui mai mult, că ar avea nevoie de mai mult, că mai lipsește ceva, că greșesc. Desigur că interpretez toate semnele în mii de feluri și mă tem și n-am certitudini. Dar, îmi dau seama că e un joc pe care-l învățăm și eu și el pas cu pas. Cu fiecare zi. Că nici eu nu m-am născut învățată să fiu mama perfectă – indiferent ce-o fi însemnând acest lucru – nici el nu-i ceva care poate fi modelat după placul celor din jur.
Astfel de mamă sunt. E bine, e rău, nici nu contează. Noi facem lucrurile așa cum ne pricepem, așa cum ne ies, cum ne străduim. Eu simt că el e exact copilul de care am nevoie. Și pot doar să sper că și eu sunt pentru el mama de care are nevoie.