De dimineaţă bună.11.

Ieri mi-am început ziua devreme, devreme, în compania unui om cu spirit tânăr şi cu barba albă care mă privea, la ceasul acela mic, c-o blândeţe şi-un drag în priviri ce mă sfâşiau pe dinăuntru. Da, asta a fost senzaţia ce m-a urmărit, pe urmă, întreaga zi. Că-n mine se războiesc toate – nevoia de afecţiune, scepticism, neîncredere, speranţă, teamă, dorinţa de trăire, nerăbdarea. Aşa, într-un haos nebun. Şi-un ritm pe măsură.
Se spune că, pentru a nu fi dezamăgit, trebuie să nu te amăgeşti uşor. Eu nu-s aşa, recunosc. Când un om îmi întinde un deget doar, eu sunt gata să-i ofer tot sufletul pe-o tavă. Când un om face un pas în direcţia mea eu deja îi sar în braţe. Nu ştiu să fiu altfel. Nu ştiu să dau cu măsură, azi un pic, mâine un pic, şi tot aşa, s-ajungă mereu. Dau tot, chiar fără să stau prea mult pe gânduri. Îmi ajunge doar senzaţia aia de-o clipă ce-mi zice ” da, fă aşa! „. Aşa fac, cum simt! Desigur, consecinţele sunt pe măsură. Mă amăgesc uşor, dezamăgirile curg. Şi tot nu mă opresc. Am prea multă nevoie de oameni. Şi asta tocmai pentru că, chiar printre ei fiind, sufăr de-un sentiment al singurătăţii cumplit de apăsător. Fug de oameni şi înspre oameni. E ciudat, ştiu.
Omul ăla, care-mi mângâie şi-mi răscoleşte sufletul cu privirile-i blânde şi atinge, vorbindu-mi despre viaţă, despre dăruire şi bunătate, toate corzile sensibile din mine, îmi face bine dar, în acelaşi timp, şi rău. Îmi deschide uşa şi-mi arată că-s posibile trăiri pe care nici nu mi le imaginez şi apoi mie îmi rămâne veşnica luptă cu neputinţa de-a trece pragul acelei uşi. Întrezăresc apropierea rezolvării multor întrebări fără răspuns din mintea, din sufletul meu şi, totuşi, înţeleg că, oricât de mult m-aş apropia, există un prag de care nu pot trece. Conştientizez că (îmi) lipseşte ceva şi oricât aş problematiza – mda, cică la asta mă pricep bine – şi-aş întoarce totul pe toate miile de feţe, tot acolo sunt.
Nu stiu când, cum şi de ce am pierdut capacitatea de-a mă bucura simplu şi profund de lucrurile frumoase care îmi bat, uneori măcar, la uşă. De-a trăi lucrurile aşa cum vin, fără a mă mai întreba de ce o fac sau ce va rămâne după ele. Nu ştiu când au ajuns toate trăirile să fie ştirbite de gândul că, oricum, totul e în zadar. Că drumul, oricum, e, inevitabil, acelaşi şi duce în acelaşi punct. Al sfârşitului. Când nu mai contează zbaterea, când nu mai contează lupta, când nu mai contează nimic.
Şi totul, dar totul pe lumea asta, se învârte doar în jurul sentimentelor ce ne leagă de oameni! Pentru că, aşa cum spune George Sand – „Există o singură fericire în viaţă, aceea de a iubi şi a fi iubit.”
Voi să aveţi o zi în care să vă puneţi mai puţine întrebări şi să trăiţi, să vă bucuraţi mai mult! Să vă fie bine, orice aţi face!