De înainte și de după…

SkirtBike Baia Mare a fost un eveniment reușit. M-au felicitat atât de mulți oameni – dar, clar, meritul e al întregii echipe de organizare – mi s-a spus din așa de multe părți că am realizat un lucru frumos, au venit așa de multe aprecieri și felicitări și nu pot decât să mă declar mulțumită. Munca noastră, a tuturor, a fost răsplătită cu exact satisfacția de care aveam nevoie. Dar, dincolo de impactul general, dincolo de rezultatele așteptate și venite, dincolo de ceea ce a însemnat SkirtBike pentru Baia Mare, pentru mine evenimentul ăsta a fost ceva aparte.

(foto – Bogdan Groza)

SkirtBike n-a fost, pentru mine, doar o provocare de-a face un lucru pe care nu l-am mai făcut înainte. N-a fost doar o ocazie de-a organiza un eveniment, unul la nivel mai mare, pentru o comunitate, nu doar pentru mine sau un grup de oameni sau o ocazie de-a demonstra că pot să realizez ceva cu un scop atât de precis.
Aș putea zice și nu cred că greșesc că evenimentul ăsta e un punct de cotitură în viața mea. SkirtBike m-a scos din locul destul de sumbru în care eram și m-a forțat, pur și simplu, să îmi ocup mintea, timpul, cu o muncă care nu mi-a făcut bine doar pentru că m-a solicitat fizic ci, din multe alte puncte de vedere.
SkirtBike mi-a adus-o pe Madame. Nu doar că mi-a adus în viață bicicleta asta frumoasă însă mi-a schimbat foarte tare perspectiva asupra mersului pe bicicletă. Pedalez acum în fiecare zi, către servici, către casă, seara colind străzile goale ale orașului și mă simt plină de un sentiment căruia nu știu foarte bine să îi dau nume. Mă simt aparte. Dar aparte într-un fel pozitiv. Simt o satisfacție, simt o bucurie și un drag pentru mersul pe bicicletă cum nu simțeam înainte. Da, cu siguranță, simt că bicicleta și cu mine avem trasat un drum împreună. Și ăsta e un mare câștig pentru mine. Dar SkirtBike e încă și mai mult pentru mine.
Evenimentul ăsta a făcut ca multe probleme de ale mele să iasă la iveală. Mi-a adus în viață oameni, mulți oameni, altfel de oameni. Oameni frumoși, entuziaști, cu dorința de viață, de muncă, dorinta de a face lucruri, de a lăsa ceva în urma. Oameni tineri de la care am simțit că eu, cu atâtea experiențe, cu atâtea tristeți și atâtea urcușuri și coborâșuri în spate, am multe de învățat. Și multe de acceptat, de înțeles. Multe cu care trebuie să mă împac.
Mi-a fost greu, timp de o lună și jumătate să împac rațiunea cu simțirea, mi-a fost, de multe ori, dificil să fac față unor situații în care simțeam că tristețea și amărăciunea mă copleșesc și mi-a bătut la ușa sufletului frecvent sentimentul de inutilitate a orice efort, și nu e ca și cum  ceva, în timpul ăsta, s-ar fi schimbat fundamental în viața mea dar… cu siguranță e un punct de cotitură. SkirtBike m-a adus într-un moment din acelea în care nu mai poți să mergi exact pe același drum, nu mai poți să ignori ceea ce ți se deschide în față, nu mai poți să te ascunzi în spatele scuzelor de genul – eu am îndrăzneala, n-am ocazia – scuză pe care o foloseam eu destul de des. Nu, acum e un moment din acelea în care ceva se schimbă, poate că nu se schimbă total, nu peste noapte dar sunt niște pași clari făcuți în altă direcție și, probabil, se așteaptă de la mine, viața așteaptă de la mine doar să am curajul necesar să trag de cârmă, să pornesc în altă direcție, una care să mă ducă spre un ceva mai bun. Și pentru asta, pentru ca m-a urnit din loc, pentru că mi-a dat avântul ăsta de viață de care aveam așa de multă nevoie, SkirtBike e – și o să fie mereu – mai mult decât un eveniment organizat de mine. E o parte din mine.