Despre asumarea scrisului în mod public

by loredana
7 comments

Scrisul pe un blog unde semnezi cu numele tău, asumându-ți identitatea reală, neascunzându-te în spatele anonimatului, creează un anumit nivel de vulnerabilitate. Însă, în același timp, cel puțin pe o treaptă egală, sau, poate, de multe ori chiar peste, demonstrează curaj. Într-o anumită măsură, e tipul acela de curaj prostesc când ieși cu mâinile goale în fața unui șir de oameni pregătiți să arunce cu pietre în tine.

Știu că mă citesc și oameni care nu îmi sunt foarte apropiați, poate avem relații profesionale sau, oricum, mai puțin apropiate și ei văd aici o altă față a mea. Una pe care n-o recunosc în Loredana vieții de zi cu zi când încerc să-mi fac treaba, cu mai mult sau mai puțin entuziasm, dar să mi-o fac bine, pe cât pot de bine, străduindu-mă mereu să fiu la înălțimea așteptărilor.

Știu că mă citesc și oameni care nu-mi sunt prieteni, care nu-mi doresc binele, dimpotrivă, au gânduri destul de negative la adresa mea, deh, cum s-ar zice, mare e grădina omenirii și loc e cam pentru mulți și diferiți. Înțeleg că e firesc să nu mă placă toată lumea și că în fața unor astfel de oameni probabil că par slabă și numai bună de pus la zid, c-asta e cel mai ușor de făcut, de judecat pe alții.

Știu că mă citesc și oameni cărora le e drag de mine și de faptul că scriu așa, cu bucăți direct din suflet, oameni care înțeleg că, deși sunt aici multe articole cu parfum de tristețe, viața mea e una plină, în care se întâmplă de toate, că eu sunt un om care se și bucură, așa cum se afundă, că sunt, înainte de toate un om al emoțiilor și al legăturilor cu alți oameni, că merg pe drumul meu tot întrebându-mă și încercând să înțeleg. Viața.

Să scrii public despre bune și mai ales despre rele, tristeți și altele din aceeași gamă, într-o lume în care mai degrabă aruncăm cu piatra decât să întindem mâna, da, e un act de curaj. Nu mi-e ușor mereu, deseori stau pe gânduri, navighez printre întrebări și nesiguranțe, simt că îmi expun goliciunea sufletului unui mediu plin de spini, dar aleg să-mi asum ceea ce sunt, ceea ce pot, ceea ce simt și decid să pun pe hârtia virtuală a blogului.

Știu despre mine că sunt un om cu coloană vertebrală, că greșesc, dar nu pentru că aleg intenționat să fac rău cuiva, știu că încerc să însemn ceva bun în viața celor care aleg să îmi fie aproape, că oamenii care-mi ajung în suflet pot să se bazeze pe mine și pe loialitatea mea, știu că am multe de învățat, dar și multe de oferit, știu că drumul e lung și de multe ori anevoios, că mă împiedic, dar și că mă ridic și merg mereu mai departe.

Deci da, sunt ceea ce sunt, ceea ce las aici să se vadă și încă multe altele și-mi asum. Să fim sănătoși.

0

S-ar putea să-ți placă și

7 comments

Drugwash 16 martie 2016 - 23:53

=D>

0
Reply
Loredana 18 martie 2016 - 12:51

>:D<

0
Reply
ana 18 martie 2016 - 12:32

Cu multi ani in urma ma intrebam ce vor oamenii care isi fac blog. Nu citeam bloguri si mi se parea…ciudat sa aflu asa, brusc, ce are omul in casa, in oala si in suflet. Si am tot citit ! Iar acum nu am de spus decat : multumesc. Nu as fi aflat ca exista atitia oameni minunati , daca ei nu m-ar fi lasat in viata lor.
Mi-au adus speranta ca se poate trai si frumos, ca nu sunt singura cand doresc mai binele, pentru copii, pentru oras, pentru mine. Ca oriunde, in orice capat de lume, la tara ca si la oras, oamenii , obositi de urat, incearca sa se gasesaca cumva, sa afle ca mai palpita inimi care vor un senin deasupra si in ei. Ca mai sunt oameni puternici, care viseza.Da, este curaj ! Asa ca, multumesc !

0
Reply
Loredana 18 martie 2016 - 12:53

Ana, îți mulțumesc pentru ceea ce spui. Tot așa simt și eu. Avem nevoie să împărtășim, ne ajută. Mă ajută să văd că și alți oameni simt așa, că trec și alți oameni prin situații asemănătoare, etc. E firesc, pentru unii mai mult, pentru alții mai puțin, să expunem ceea ce simțim. Cât timp ne asumăm, nu e nimic greșit în asta.
Toate bune! 🙂

0
Reply
alaunu1 19 martie 2016 - 11:20

Am fost destul de tentat să las un comentariu „rautacios”, da’ mai bine nu pt. ca e mai bine sa ai iluzii pozitive decât nimic. Oricum cuvintele „ma citesc” e cuvinte mari zic io… 😉
numa’ bine

0
Reply
Loredana 19 martie 2016 - 20:29

Mulțumesc pentru acest comentariu deloc răutăcios.
Ai dreptate cu iluziile, prefer să le am.
Și faptul că ești și tu (încă) aici și citești ce scriu, dovedește tocmai că… nu-s chiar cuvinte așa mari. Dar fie cum or fi, zău că și cuvintele „mici” sunt valoroase.
🙂

0
Reply
alaunu1 20 martie 2016 - 08:12

Ai dreptate nu m-am considerat niodata „mare” da’ prefer sa fiu mai „realist”. Da’ asta nu insemana ca nu te consider simpatica, doar esti blondutza cu ochi albastrii… 🙂

0
Reply

Lasă un comentariu