Despre plecări…

M-au întristat mereu plecările oamenilor din jur. Și mi-au lăsat goluri în suflet. Goluri pe care viața nu le umple, dar cu care înveți să trăiești. Inevitabil.
Mi-aduc aminte ultimele zile ale finalului de facultate, zile de vară, de după licență, când în căminul studențesc forfota nu anunța agitația firească a căminiștilor tineri și zburdalnici și gălăgioși ci pregătirile de plecare, ori către alte zări, pentru cei din an terminal, ori către casele părinților, pentru petrecerea vacanței de vară, a celorlalți. Pentru mine, ani la rând, căminul studențesc a însemnat acasă. Eu nu plecam. Eventual, dacă căminul în care locuiam se închidea pentru renovări sau ceva de genul ăsta, mă relocam într-un altul, provizoriu, apoi mă întorceam. Colegii mei își strângeau lucrurile, aruncau nimicurile pe care în ultimii ani le strânseseră prin camerele de cămin, adunau în bagaje și amintiri și trăiri și bucurii și tristeți și plecau. Rând pe rând ne luam rămas bun unii de la alții și-i priveam pășind, cu lacrimi în ochi, dar încrezători, spre alte drumuri. Mi-aduc aminte cum mi se strângea inima de tristețe când un om care-mi fusese aproape pleca. Percepeam mult prea acut realitatea încheierii unui episod din viață, unul fantastic și mi-era greu să accept. Și durea, Doamne, cum durea. Desigur, cu timpul, acceptarea-și făcea loc și gustul tristeții se mai domolea dar fiecare plecare săpa adânc în mine, chiar dacă erau plecări absolut firești, scrise normal în paginile cărții vieții.
Și-au mai fost, și sunt, desigur, plecări pe care-aș fi vrut să le opresc, să le întorc din drum, să le împiedic. M-am pus de-a curmezișul în fața unora și m-am împotrivit și m-am zbătut și n-am vrut cu nici un chip să le accept. Plecări care, întâmplându-se, luau cu ele și-o parte din mine, secându-mă de viață. Oameni care ajunseseră, la un moment dat, să-și cadențeze pașii după ai mei – sau eu după ai lor – oameni pe care-i iubeam cu dor și cu înflăcărare, oameni care-mi definiseră noțiunea de apropiere, de prietenie, de părtășie, și cumva nefiresc, brutal, hotărâseră să plece. Lăsându-mă în urmă, ciuntindu-mă. Plecări care mi-au făcut cumplit de rău, mi-au scrijelit în suflet, plecări pe care doar timpul le-a alinat, învăluindu-le într-o mantie a resemnării, domolind durerea, așternând în suflet măcar o liniștire aparentă.
Uneori, plecările pe care nu le-am dorit, nu le doresc, ale oamenilor care-ar fi vrut să rămână dar au ales să plece pentru că… pentru că, la un moment dat, ceva le spunea că așa e mai bine pentru ei (ce-o fi însemnând sau cum s-o fi măsurând binele ăsta, nu prea știu), plecări pe care mă străduiesc să le înțeleg, să le găsesc rostul, să admit că uneori oamenii aleg să plece nu pentru că nu le-ar fi bine aproape de mine, nu pentru că n-aș merita eu să rămână ci pentru că, pur și simplu, simt că nu mai pot rămâne. În momente de-astea, îmi doresc doar să pot să privesc lucrurile neegoist. Să trec dincolo de mine, dincolo de însingurarea pe care fiecare plecare o lasă în mine. Să-i văd pe ei, cei care n-au putut, nu pot, să aleagă altfel. Și să accept.
Cred că toți oamenii care-au venit și apoi au plecat, oameni care mi-au ajuns la suflet, care au reușit să vadă dincolo de aparențe, de măști, care s-au apropiat de mine, atingându-mă cu adevărat, au contribuit la formarea mea, la ceea ce sunt acum. Și-atunci, uitarea nu este posibilă. Cumva, timpul le rezolvă pe toate. Domolește dureri, astâmpără suferințe, netezește răzvrătiri și neiertări și, în același timp, îmbracă în aură trăiri, ridicându-le la rang valoros, de adevărate clipe de viață, umplând pas cu pas albumul amintirilor cu care ne hrănim viața. Și probabil că e firesc, ca să ne putem continua drumul prin hățișurile vieții.
Așa că, azi, mă gândesc la plecările oamenilor dragi – și ahh, cât de mulți sunt (cumva, aș vrea azi să mă gândesc la faptul că, dacă au plecat mulți oameni din viața mea, înseamnă că, mai întâi, s-au apropiat mulți de mine și fiecare a lăsat ceva în urmă, îmbogățindu-mă și-atunci, sunt o norocoasă, nu?) – cu tristețe dar și cu recunoștință pentru tot ceea ce ei mi-au dăruit. Viață. Și sper că, oriunde le-ar duce viața pașii, să le fie bine.
(plecărilor oamenilor din viața reală li se adaugă și cele ale legăturilor create prin intermediul acestui blog, ale oamenilor care-au trecut de bariera virtualului, oameni care fac parte, unii dintr-o categorie descrisă mai sus, alții din alta dar, cu toții, oameni care mi-au devenit apropiați, dragi, oameni care au adus un plus vieții mele. aș putea înșira un nume, două, trei, chiar mai multe, mi-aș și dori să o fac, ca să vă dați seama, o dată în plus, cât de importanți sunteți pentru mine, dar poate că e mai bine să las lucrurile așa, voi știți, cu toții, ce și cum simt. oriunde ați fi, orice ați face, chiar dacă alegeți să plecați, să urmați alte drumuri, eu vă mulțumesc. mă simt azi însingurată, întristată și mai puțin încrezătoare decât aș vrea dar accept, înțeleg și vă doresc să vă fie drumurile line.)
Oricât de dragi ne-ar fi oamenii, tot trebuie să-i lăsăm să plece, nu? Pentru că fiecare are de urmat un drum…