Muntele îți dă, dar nu îți oferă pe tavă!

Și muntele mi-a dat. Chiar dacă seara târziu de-abia îmi târam picioarele pe treptele către casă, îmi simțeam pulsând tot sângele în vene, obrajii-mi ardeau de soare și vânt peste măsură, aveam o mare satisfacție. Fusese exact ceea ce-mi dorisem. Să obosesc fizic, ca mintea să se poată relaxa.
Gândesc prea mult, aproape clipă de clipă, dezbat cu mine însămi, problematizez, mă pierd prin labirinturi mentale și provoc furtuni interioare agonizante. Mi-e extrem de necesar, ca măcar din când în când, să pun mentalul pe pauză, să las să se așeze lucrurile-n capul meu și să fie alta prioritatea. Efortul fizic asta-mi oferă. Pas cu pas, urcând spre culmi de munte, mai las în urmă câte o frustrare, câte un strop de stres, câte un gând care nu-mi dă pace, câte o problemă căreia nu-i găsesc rezolvare, câte un dor de cineva, câte o stare de nemulțumire. Solicitarea fizică, concentrarea de care e nevoie, toate mă forțează să-mi stabilesc alte priorități. La începutul unei ture de munte mă simt copleșită, mi-e teamă de efort, mi-e greu să-mi găsesc ritmul, să trec de un prag psihologic. Dar toate vin de la sine, și știu mereu că vine o clipă când efortul se distribuie altfel asupra corpului și minții mele și-mi pare totul mai ușor. O fi momentul în care mintea-mi iese din lanțuri și se liniștește. Și fizic pot să-mi văd atunci de pașii făcuți pe cărări de munte. Și e bine. E o stare de bine pe care mi-e tare greu să o pun în cuvinte. Urcam duminică dimineața pentru prima oară spre culmile Munților Țibleș și mi-era mintea golită de orice gând negativ, de orice nemulțumire. Eram cu totul acolo, pe creasta aceea de munte, printre brazi și pietre ascuțite, deasupra unei pături pufoase de nori. Frig și vânt aspru, exact pe măsura priveliștilor care se deschideau în toate părțile în jurul meu. Și gândul pe care-l aveam în minte e cel din titlu. Muntele îți dă, dar nu-ți servește pe tavă! Trebuie să te duci să iei. Cu cât îți dorești mai mult și mai multe, cu atât el are mai mult să-ți ofere, dar cu atât e efortul mai mare.
Fiecare tură de munte e solicitantă pentru mine. Poate că sunt un om care suportă destul de greu oboseala fizică, face față greu efortului. Poate că e vorba de exercițiu, poate că… cine știe. Cert e faptul că fiecare tură mi-e efort fizic mare, fiecare noapte petrecută pe munte e o provocare, o experiență pe care mi-o doresc și o iau așa cum vine. Că dorm într-o cabană, într-un cort sau într-un refugiu precar amenajat, cum a fost de data aceasta, toate orele petrecute acolo simt că sunt exact ceea ce am nevoie. Și le primesc ca atare.
Ceea ce primesc e oricum infinit mai mult decât ceea ce trebuie să dau. Disconfortul fizic cu care plătesc ceea ce muntele-mi dă mi se pare justificat, chiar dacă uneori, de multe ori, fiecare pas pe care-l fac e o depășire a unei limite (clar, imaginare!). Oricum, vorbim de ture de munte suficient de ușoare, de accesibile, pentru începători în ale muntelui (de fapt, așa cum se spune, nu există traseu prea greu, ci doar oameni nepregătiți). Pentru mine-s un amalgam cu de toate. Efort fizic mult, bucuria de-a fi aproape de oameni care iubesc muntele, natura copleșitor de frumoasă, satisfacția c-am ieșit din zona de confort, emoția de-a descoperi muntele de fiecare dată altfel, trăirea intensă, autentică.
Cel mai mult sunt recunoscătoare pentru faptul că muntele-mi oferă exact detașarea, relaxarea aceea mentală de care am mare nevoie. Când mă opresc pe o stâncă, privesc în jur și tot ceea ce simt e o plinătate sufletească, o stare de bine dată de frumusețea lumii care mi se așterne la picioare… acela e momentul în care înțeleg că trebuie să fiu recunoscătoare că am sufletul deschis pentru așa ceva. Atunci simt că, cu toate furtunile pe care le trăiesc, sunt un om care mai are capacitatea să se bucure. Și îmi e ceva neprețuit.
E genul de stare de bine care te umple la refuz și nu mai ai nevoie de nimic altceva. 

Fotografiile spun și ele povestea tot așa, nu vi se pare?