The Fountain. Film.

Frâiele vieţii noastre nu ne aparţin nouă, cu adevărat. Îndiferent dacă credem sau nu în existenţa unui Dumnezeu care mânuieşte după voia proprie sforile care ne creionează viaţa, ce e cert e faptul că nu suntem noi cei care decidem ce şi cum.
Târziu în noapte mă gândesc la viaţă, la moarte, la oameni, la distanţe, doruri, pierderi, iluzii şi deziluzii… Simt, clar, că pierd ceva. Ceva ce ştiu că nu am avut niciodată. Dar tot mă zbat, în ciuda faptului că mintea mi-e perfect conştientă de cum stau lucrurile. Şi totul e într-un ciclu ce pare fără sfârşit. Zbatere, şi epuizare, şi liniştire. Moment de linişte în care acel nimic absurd care se întrezăreşte nu face decât pornească o altă zbatere, la fel de încrâncenată. Şi iar e goană după acel ceva inexistent. Şi iar se nasc hăuri adânci în suflet. Şi tot aşa… pentru ce? Că viaţa e importantă? Că e extrem de fragilă şi e tot ce avem? Dar, dacă e într-atât de preţioasă de ce nu ne e suficient faptul că suntem vii pentru a fi fericiţi? Şi, de fapt, dacă altcineva trage de sforile vieţii noastre, cum ne mai putem numi stăpâni?
Am văzut într-o seară filmul ăsta, The Fountain. Despre viaţă, moarte şi lupta dintre ele. Veşnică, nesfârşită şi totodată inutilă, pierdută dinainte. Absurdă. Finalul e, desigur, despre împăcarea, capitularea în faţa inevitabilului, în faţa normalităţii morţii. Morala e, clar, în faptul că nu te poţi opune universului. E foarte tare faza în care, după ce se înfruptă din Pomul Vieţii (uff, ce-or fi având oamenii de caută, dintotdeauna, viaţa veşnică, pentru ce???), protagonistul e pur şi simplu absorbit de univers şi transformat într-o bucăţică din acesta. Ei, doar nu poţi primi ceva fără să plăteşti, nu? Câtă naivitate.