Pauză…

Vroiam să scriu azi despre ce-mi doresc eu să fac în 2012, pregătisem, de-a lungul zilei, în scurtele răgaze pe care le-am avut, paragrafele, multe, în ciorne. Dar nu mai pot. Nu acum.
M-am străduit să-mi încep anul într-un mod mai optimist, să privesc spre locurile în care pot să ajung, nu înspre cele ce îmi sunt blocate. Nu mi-am dat timp de altceva.
Dar azi, încetişor, mi s-a strecurat în vene iar tristeţea, aceea pe care m-am chinuit să o alung toate zilele ce-au trecut, aşa, de dragul iluziei în care vroiam să cred – că pot. Că eu sunt cea care poate ţine în frâu ceea ce simte şi nu sentimentele sunt cele care mă stăpânesc. Şi m-am împotrivit, şi m-am zbătut, şi mi-am şters cu dosul palmei lacrimile nărăvaşe şi am mers mai departe, frământând în minte idei şi soluţii care să mă ducă pe o cale mai lină, mai calmă dar nu goală, nu secată de trăire… şi ştiţi cum mă simt? Ca un condamnat căruia i s-a acordat o pauză de libertate…

Azi, iarna din suflet mă îngheaţă, peisajul e sumbru şi rece, exact aşa cum l-am văzut şi trăit ieri şi e în imaginea de mai sus şi cuvintele Tatianei Stepa din piesa spune-mi ceva îmi sfredelesc îngrozitor prin suflet. Şi mă gândesc că, poate, nu e doar un drum, e un destin. Şi m-agăţ de singurul lucru care e capabil să mă ţină pe linia de plutire, exact acolo, la limită. Puştiu’. ( de ce nu mă poate el salva de toate afundările astea? )

Şi mâine o să fie mai bine. 
( amărăciunea asta o să-şi slăbească strânsoarea, o să-şi tocească puţin colţii şi cu aceeaşi iluzie a putinţei de-a schimba ceva, o să merg mai departe. azi nu-i urmă de optimism pe aici, îmi pare rău. poate vă simţiţi dezamăgiţi, sau, cumva, amăgiţi, poate nu e ceea ce vă doriţi dar… e ceea ce sunt. nimic mai mult. şi nici măcar nu ştiu dacă trebuie sau nu să fie spaţiu între semnele parantezei şi textul dintre acestea )