Post aniversar. 1 an.

În urmă cu un an, în după amiaza primei zile a lui 2011, scriam primul post pe un blog nou pe care-l creasem cu destul de multă teamă în suflet. Îmi aduc aminte că simţeam nevoia să scriu însă vroiam să o fac cumva eliberată de prea multele constrângeri la care chiar şi locul în care scriam în mod anonim mă obliga. Vroiam un loc al meu – al celei care sunt tot timpul, nu doar în anumite ipostaze. Cred că, de fapt, aveam mare nevoie să fac nişte paşi spre o schimbare. Începusem anul într-o manieră tristă care mi se părea că mi-e deja perfect mulată pe tot ceea ce sunt şi încercam să mă agăţ de ceva. Scrisul mi-a fost mereu aliat aşa că am găsit portiţa asta.
Mi s-a părut firesc să-l numesc normalitate anormală şi am făcut-o raportându-mă direct la mine deşi descrierea se potriveşte de minune lumii şi timpurilor în care trăim. ” Tu, cu gesturile tale, cu trăirile tale, cu ceea ce esti, eşti atât de normală într-o lume anormală care a cucerit toate treptele de manifestare ale existenţei şi afişării noastre încât devii excepţională… ” – mi s-a spus cândva. Mai puteam să-l numesc altfel?
I-am pus atunci şi amprenta ecoul tăcerilor tocmai pentru faptul că îmi doream tare mult să mă eliberez cumva de constrângeri. Să am curaj să fiu eu, să nu mă ascund, de mine şi de lume, să ” ma dezbrac de mastile de aparenta pe care le port in fiecare zi, sa alung demonii cultivarii aparentelor si pe cei ai vesnicului sentiment de ” e bine si asa ” care ma insotesc pretutindeni „. ( intenţionat am lăsat aici textul aşa cum a fost scris, fără diacritice! )
De ce-am ales numele frmshk am scris aici. Aveam nevoie de ceva care să mă reprezinte, să mi se potrivească. Aşa şi e.
Nu mi-am propus, atunci, la început de an şi de blog, să realizez lucruri anume. Mi-am propus să scriu. Şi să mă simt mai bine eu cu mine. De scris, am scris. Mult. Dacă e şi bine, dacă e prost, nu contează aşa de mult; bine, contează, în ideea în care, desigur, îmi doresc să fac lucrurile mai bine dar, tot ce scrie pe blogul ăsta conţine atât de pregnant părţi din mine încât mi se pare că acolo e esenţa, în autenticitatea trăirilor.
Ce mi-a adus acest an de existenţă în online? Mi-a adus mai mult decât mă aşteptam, e clar. Dincolo de satisfacerea nevoii pentru care a fost creat – posibilitatea de-a scrie şi-a găsi refugiu şi alinare în acest lucru – mi-a adus ceva, semnificativ, mai important. Oameni. În anul ăsta am cunoscut mulţi oameni. La început, din umbră, citindu-i, apoi citindu-mă. Devenind, încet, încet, unii pentru alţii mai mult decât cuvintele aşternute pe-o coală albă – sau colorată – de blog. Oameni frumoşi, în adevăratul sens al cuvântului. Oameni mai puternici, oameni mai slabi, oameni curajoşi sau mai puţin curajoşi, oameni care reuşesc uşor să dea formă – cumva perfectă – trăirilor sau alţii cărora le alunecă cuvintele mai greu printre degete dar, nu mai puţin ancoraţi în trăiri autentice. Am cunoscut oameni care au văzut în mine ceva frumos şi încrederea lor în ceea ce sunt mi-a dat aripi, mi-a dat forţă să merg mai departe. Oameni care m-au cunoscut doar citindu-mă sau oameni care mă cunoşteau dinainte dar m-au văzut altfel, citindu-mă. E mâna aceea de oameni, de mai departe sau de mai aproape, care au venit şi au rămas, şi-au ales, voluntar sau nu, să mă înveţe lucruri despre deschidere, apropiere, sinceritate, dorinţa de a face bine, apreciere. Despre sentimente. Despre toate lucrurile care, în totalitatea lor, înseamnă viaţă. Şi, pentru asta, clar, sunt recunoscătoare, chiar aşa, de-acolo, din ungherul meu de pesimism, de unde lucrurile se văd, de obicei, mai întunecate decât sunt.
Oameni buni, vă mulţumesc că sunteţi aici, fiecăruia în parte deşi am simţit că nu e cazul să fac nominalizări. Şi nu-mi doresc decât, ca şi în anul ce a pornit la drum, să-mi rămâneţi aşa, aproape, să îmi purtaţi de grijă, să mă certaţi, să îmi daţi sfaturi, să mă ajutaţi să mă ridic de jos sau să mă scuturaţi ca să îmi revin când privirile-mi sunt prea înceţoşate. Sau, pur şi simplu, să fiţi aici.
( sunt mare de-acum, nu? am împlinit un an, am făcut şi primii paşi, am dăruit şi primele zâmbete, e drept c-am crescut cam repede, ca-n poveştile cu Făt Frumos şi-am ajuns, din scutece direct la şcoală dar măcar asta îmi dă posibilitatea să exprim într-un cuvânt potrivit ceea ce simt: mulţumesc ( tortul şi şampania, mai târziu!))