Uneori lacrimile sunt de bucurie

Și tot vouă, oamenii de lângă mine, trebuie să vă mulțumesc pentru asta.
Mi-am început ziua cu o îmbrățișare a Puștiul care s-a întors din drumul lui spre grădiniță să mă mai pupe și să mă mai strângă în brațe o dată. Și-aveam în suflet recunoștința pentru faptul că, după o săptămână de purtat ocluzor, ieri, la prima ședință de terapie, mi s-a spus că lucrurile merg spre bine, că ochiul lui reacționează la tratament… plus că doctorița a fost impresionată de Puști, de faptul că e ascultător, implicat, isteț, de faptul că se străduiește… ei, da, mândrie de mamă. Până la cer și înapoi. Ca și dragostea pentru el.
Apoi am primit imaginea asta plină de inimioarele pe care, în primăvară, le-am întâlnit, când am fost cu fetele, în drumul nostru prin Italia, le păstrasem într-un album și nu știam exact ce să fac cu ele. Una dintre fetele mele, Ramona, a găsit ea soluția… și m-am simțit/mă simt recunoscătoare să fiu acolo, pe acest drum, alături de ele.
Am citit azi și un mail pe care l-am primit de departe și pe care-l voi împărtăși cu voi când îi vine vremea, în pânza mea tot mai frumoasă de păianjen. Mi-au dat lacrimile pe loc și mi-am simțit sufletul bucurându-se cu bucuria simplă a unui copil fericit pentru aprecierile primite. Așa cum m-am bucurat pentru toate mesajele primite de duminică, când am scris despre problemele cu care ne confruntăm.

Hai, alegeți-vă o inimioară de aici și faceți, vă rog, azi, parte din bucuria mea! Vroiam să vă nominalizez eu, dar mai bine vă las pe voi și doar vă spun că sunt tare recunoscătoare azi și vreau să împart totul cu voi. Cu toți! 🙂