Stare de bine…

Clipe de-alea în care mergi pe stradă zâmbind tâmp – ai râde cu gura până la urechi dacă ai putea să nu-ţi pese deloc de privirile iscoditor contrariate ale celor întâlniţi care şi-or fi zicând – ” ei, uite-o cât e de zăpăcită, de parca viaţa n-ar fi o veşnică problemă, pe cine păcăleşte ea, ce i-o fi răsunând în căştile alea din urechi de-o râde aşa? „. Şi mergi dar parcă pluteşti, ţi-s paşii vioi şi atât de ciudat de uşori… doar porţi în suflet mărturia gestului acela mărunt, făcut de-un om drag, ce-a declanşat în tine imensitatea aceea de trăire… şi toate probleme venite avalanşă spre tine, dându-ţi sentimentul că n-au cum să fie toate rezolvate, găsindu-şi cumva, ciudat, fiecare soluţia… clipe de-alea în care cerul e plin de nori grei dar pe umeri nu simţi greutatea lor, tocmai pentru că soarele ce se-ascunde după ei ţi s-a vădit, încălzindu-ţi sufletul… şi ai senzaţia că alergi pe drumul care te duce spre bine… şi e o stare de bine stranie, pentru c-o înţelegi că-i trecătoare şi e cu atât mai preţioasă prin efemeritatea ei…
În urmă cu mai mult de un deceniu, pe-un hol de tren, înghesuiţi între bagaje, fum de ţigară şi mirosuri multicolore, un străin mi-a cântat, cu glas de-abia şoptit, într-un mod naiv şi candid apropiat de urechea mea, piesa din clipul de mai jos… nu îmi mai aduc aminte băiatul, nu-mi mai aduc aminte momentul, cauza sau urmările dar mi-amintesc perfect fiorii pe care intonaţia vocii lui mi i-a provocat şi sentimentul pe care mi l-a dat… faptul că m-am simţit ” atât de frumoasă ” şi aveam senzaţia că piesa a fost creata doar pentru mine, tocmai într-un moment în care aveam mare nevoie să mă agăţ de ceva… azi am, cumva, acelaşi sentiment…
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Hh88Q3J_3sM]