Falsa negare. A zilei.

Ziua asta cam împarte – măcar cum am văzut eu pe rețelele de socializare și pe bloguri – lumea în două. Susținătorii – cu glas din ce în ce mai sugrumat – Sfântului Valentin (și-ntr-un alt colț, cei ai Dragobetelui) și blamatorii, cu glas din ce în ce mai strident, ai ambelor sărbători în cauză. De aici, concluzia că, totuși, sărbătoarea asta doare, atinge, e logică. Poate greșesc și vă rog să mă corectați dar eu cred că cei care blamează aceste sărbători sunt cei frustrați, cei nemulțumiți, neîmpăcați, cei cărora le lipsește acel ceva care i-ar transforma… tocmai în susținători. Adică motivele pentru a sărbători zilele astea.
Cei care blamează Valentinul și aclamă Dragobetele sunt cei cărora le răsare în piept, în perioada asta a anului, că au ocazia, un mândru sentiment de patriotism. Adormit în restul anului. Altfel, să fim serioși, dacă ți-ai dori să sărbătorești o astfel de zi, a îndrăgostelii, ar mai conta că e Valentin, Dragobete sau orice altă sărbătoare inventată?
Eu așa cred. Că ne-ar plăcea să sărbătorim. Așa cum ne place ziua de naștere – și mie știți că mi-e tare importantă – ne-ar plăcea și o zi a iubirii… una specială, așa cum nu poate fi în fiecare zi. Să fie nimicuri de-astea romanțioase, flori, ciocolată și fluturi în stomac. Pentru că, de fapt, sinceri fiind, tot ce ne dorim cu adevărat, ceea ce contează, sunt sentimentele. Și pentru că în viața asta – singura pe care o avem – în care totul e o goană după una, după alta, o veșnică luptă cu problemele, etc, nu prea mai e timp, cu adevărat, pentru afișarea sentimentelor, de ce n-ar fi niște zile speciale – în care ele, sentimentele să fie în rolul principal? Și nu, nu o accept pe aia cu… dacă e iubire, să fie ziua iubirii în fiecare zi. Nu merge. Că nu trăim în povești.
Cred, cu sinceritate, că ne ascundem frustrările în spatele unei aparente indiferențe. Sau în spatele unei atitudini ostile, gen – mie nu-mi pasă, pentru mine nu înseamnă nimic.
E adevărat, e speculatoare și obositoare avalanșa asta comercială de tot felul de nimicuri care transformă în kitch ceea ce-ar trebui să însemne, de fapt, simplitate și magie. Dar parcă n-ar trebui să negăm atât de aprig faptul că ne dorim romantism în viața noastră, că sunt importante toate nimicurile astea, că dincolo de toate aparențele, nevoia de apropiere, de afecțiune, de sentimente, există. Și-n unele zile – ca asta – ne-am dori mai mult ca ele să fie exprimate.
Și da, pentru mine zilele astea – și Valentine’s și Dragobetele – nu înseamnă nimic. Dar, recunosc, e așa doar pentru că nu există ingredientul care le-ar transforma. Magia.
Voi ce părere aveți și în ce categorie vă încadrați?