Candidați perfecți la fericire

Nu scriu într-un stil optimist, așa e. Poate pentru că nu sunt un om optimist? Dar de ce ar fi o condiție obligatorie? Și pesimiștii sunt tot oameni, își caută și ei locul în lume, la fel ca toți ceilalți…. și-ntotdeauna, în orice situație, o să existe două puncte de vedere, cei care văd partea goală, ce-i care o văd pe cea plină. Dar, ceea ce e important, nu e faptul că toți văd că e ceva acolo?
Nu scriu într-un mod optimist, dar scriu într-unul sincer, scriu lăsând părți ale sufletului să se scurgă printre taste, scriu ca și terapie, scriu ca și exercițiu, scriu de dragul de-a exprima într-un fel ceea ce-mi trece prin cap, prin suflet. Scriu așa cum simt s-o fac, chiar dacă nu reușesc să fiu pe plac. Nu e ăsta scopul meu. Scriu pentru că eu am nevoie să scriu.
Ziceam de fericire… știu, nu o putem defini. Nu-o putem încadra în niște norme, sau niște standarde. Nu o putem măsura, nici nu o putem trăi cu porția. Dar o căutăm. În fiecare zi a vieții noastre o căutăm, de cele mai multe ori chiar neștiind după ce anume orbecăim.
Pentru fiecare dintre noi, fericirea înseamnă altceva. Însă toți o dorim. Și toți suntem candidați perfecți pentru obținerea ei. Însă unora ne iese, altora nu. Unii tragem lozuri câștigătoare, alții depunem eforturi susținute… și nu toți câștigăm dreptul ăsta, pe care nu știu cine ni-l dă, la fericire.
Deși mi-e greu să accept, știu că ceea ce-mi lipsește mie, de fapt, nu-i nimic din ceea ce mă zbat să obțin. Nu e nimic din ceea ce poate să vină de la alții, cum mă tot amăgesc eu. Oricât de mulți oameni aș avea în preajmă, oricât de mult aș dărui, oricât aș primi…  toate astea sunt doar surogate cu care mă hrănesc sperând că se vor umple goluri, golurile alea esențiale… însă, îmi dau seama că ceea ce-mi lipsește e, de fapt, împăcarea cu mine însămi.
Atât de simplu. Atât de complicat.
Lupți prea mult cu tine însăți, mi s-a spus azi. Și știu bine că așa e. Dar nu m-am gândit niciodată că n-am nici o șansă să câștig, cum mi s-a spus. Că e o luptă pierdută din start, pentru că încăpățânându-mă să alerg frenetic după răspunsuri, nu mai sunt capabilă să văd răspunsurile. Știu, vuiește din toate părțile sintagma – doar încetând să cauți poți să găsești. Dar încă nu-i înțeleg sensul.
Fericirea poate exista doar dacă știi/reușești să iubești necondiționat. Mie mi se pare o condiție extrem de nerealistă, absurd de greu de aplicat. Cum să iubești fără să aștepți să fii iubit, la rândul tău? Cum?
Eu nu pot, mereu îmi zic, mă întreb și mă îndoiesc chiar și de îndoiala însăși, cum spune Leon, personajul principal din cartea Fără ideal a lui Sienkiewicz. Știu eu să iubesc necondiționat? Nu, nu știu.
Dar poate că nu e chiar așa. Am fost întrebată azi – pe fiul tău îl iubești necondiționat? Și-am zis că nu, cred că nu, doar aștept, de fiecare dată când îi spun că-l iubesc, el să se bucure, să-mi spună că și el mă iubește. Și ce faci dacă el nu-ți răspunde, nu-l mai iubești? Și m-am gândit atunci că, da, lucrurile probabil stau altfel. Pentru că-l iubesc și-atunci când îl cert, și-o să-l iubesc și când va face lucrurile numai să fie împotriva mea. O să-l iubesc mereu și întotdeauna binele lui va fi prioritar.
Dar e firesc ca o mamă să-și iubească așa copilul, e în fișa postului, vine de la sine, nu-i un efort, ci un instinct. Însă, când e vorba de alte persoane, cu ADN-uri total diferite de al nostru, parcă e mai greu, infinit mai greu… să dai fără să aștepți nimic în schimb… fericirea pe care o dăruim e singura care ne rămâne, se spune. Și e frumos, idealistic, în teorie. În practică e mai greu. Și totuși, vreau să îmi demonstrez mie însămi că se poate. Că eu pot.
Mi-ar plăcea ca lucrurile să fie mai ușoare, să le înțeleg și să le accept mai ușor. Pe de altă parte, simt că tocmai faptul că îmi pun atât de multe întrebări, că mă zbat, trebuie să ducă undeva. Cândva. Mda, mi se spune că răbdarea nu se învață ușor.
Trebuie să lași pacea interioară să vină ea la tine, citesc pe pagina la care am deschis azi, la întâmplare, cartea pe care-am simțit că trebuie să o reiau, Mănâncă, roagă-te, iubește, de Elizabeth Gilbert. Nu știu cum să fac. Dar știu că trebuie.