Și totul e bine…

… când continuă cu bine, aș zice!
N-a fost o zi chiar așa de grea și nici Puștiul n-a fost pe-atât de afectat de prima de zi grădiniță pe cât mă temeam eu, dovadă e faptul că n-a vrut să se despartă ușor de prietenii lui, că a venit acasă cu o mulțime de povești despre câte vor învăța ei în grupa mare, că doar, sunt mari de-acum… și uite-așa, povestea continuă.
Ei, da, viața cu el aproape e cu totul diferită de zilele lunnngi de vară când timpul părea că se scurge nederanjat în casa goală și liniștită. De-acum, avem sezon full de pace și război, la fiecare zece minute, schimbăm, și unul și celălalt, tabăra. Și suntem și prieteni, și părinte și copil, și parteneri de joacă, și de dispută. Dar zău că am sentimentul că tare-s multe de învățat de la boțul ăsta de om de cinci ani, mândru nevoie mare de cum crește el ca făt frumos, agitat și pus pe fapte voinicești din cele mai solicitante, și fizic și psihic, posibil.

(ieri, shopping, distracție și cycling. timp împreună. fain. fain.)

E setată pe alt ritm viața de-acum, unul alert, cu baterii care-s făcute, clar, să reziste, să reziste, mult, mult mai mult decât aș crede că e suficient și tare greu de stăpânit sau de ținut pasul, dar, cumva, absolut firesc, deloc ieșit din comun, așa cum trebuie să fie.
Și e bine. Și-mi tot vine să râd, cu sufletul, mângâindu-i ușor părul, acum, la ceas târziu de seară, când a acceptat, într-un final, să se dea bătut în fața oboselii și să-și pună capul pe-o pernă. Cum oi fi meritând eu minunea asta de copil, cu sufletul mirat și curios și deschis către lume până la cer și înapoi?

(azi. prăjitură cu prune. și cu dragoste. multă. multă.)

(ahh, da, sunt melancolică, dar cum altfel să fiu când e-un timp așa de prețios, ăsta de revenire acasă, de început de an școlar, de shopping făcut împreună, de mers bucuros cu bicicleta, de toamnă, frunze galbene, de prăjitură cu prune și dragoste, de copilărie ce-și revarsă peste tot, în orice clipă, preaplinul?! să mă iertați, da’ zău că mi-e plin sufletul. cu de toate.)