Gând aiurea. 59.

De ce, atunci când ţi-ai dori să ţi se înfăţişeze înaintea ochilor sufleteşti calea pe care să mergi, viaţa îţi arată ce trebuie să faci într-un mod absurd, dându-ţi o palmă amară, dură? Chiar avem nevoie, întotdeauna, să fim scuturaţi zdravăn de realitate pentru a ieşi din mocirlele sufleteşti în care ne zbatem?
Când crezi că privirile-ţi sunt, toate, canalizate într-o anumită direcţie şi nu mai eşti capabil să percepi şi altceva, se întâmplă ceva care te obligă să priveşti în altă parte. Şi să înţelegi. Că, trebuie, indiferent dacă simţi că poţi sau nu, să ieşi din tine, să te laşi pe tine la o parte. Şi să fii acolo unde e nevoie de tine.
(ăsta mi se pare – deşi trist – un lucru admirabil. avem puterea să uităm de propriile suferinţe atunci când suntem obligaţi să ne confruntăm şi să facem faţă suferinţelor celor din jur, ale celor dragi.)