Mirare. Că îndrăznim.

by loredana
1 comment

Mă uit la harta lumii.

N-am timp prea mult zilele acestea pentru asta, dar mai trag câte-o privire pe google maps. Și pe harta de perete din camera Puștiului.

Desenez în minte, vag, niște trasee.

România, Maramureș și direcția… Asia. Pe drum, cu un campervan. Doi adulți ținându-se de mână, o fetiță de trei ani și o parte de drum și-un Puști de 13.

Asia. Deși în lumea aceasta online în care ne trăim vremurile, orice colț al lumii pare fix la un click distanță, de parcă poți închide ochii și ești oriunde vrei, că te și întrebi pentru ce oare să pornești la drum când poți călători așa, virtual, peste tot… în realitate harta lumii e la fel de imensă și complexă și deloc ușor de parcurs, cum era și înainte de epoca online-ului.

Asia. Începând cu Turcia, o țară pe care o simt fascinantă, apoi o parte din țările cu ”stan” la final, să vedem pe unde ne-or ghida vizele. Apoi India, dacă o fi posibil. O fi, într-o formă sau alta, știu că India o să ne primească. După India, nici nu știu, pe unde o să ne poarte viața. Și vizele și inima.

Nepal. Thailanda. Laos. Vietnam. China. Coreea. Japonia.

Nimic nu-i musai, nimic nu-i de nedorit. Sau aproape. Cât vom putea anticipa, vom alege zone pe cât posibil sigure.

Dar… lucrăm la călătoria aceasta deja de patru luni. Mai avem patru. Zi de zi, facem ceva legat de acest proiect al sufletelor noastre. Vorbim, analizăm, stabilim, căutăm, renunțăm, de toate. Și o facem într-un firesc care ar putea părea așa, prea așezat, prea de la sine.

Și nu e.

Și pentru noi, pentru Peter, pentru mine, e ceva peste măsură de aparte. E incredibil. Ne tremură sufletele și cuvintele ni se opresc undeva în gât. Vorbim de parcă am spune o poveste, despre alții, niște oameni care și-au luat lumea în cap, la propriu. Ceva mai aproape de vis, decât de realitate.

Sigur, provocările pe care le întâmpinăm ne trântesc lucrurile drept în ochi – băi, miraților, voi sunteți ăia din povestea asta, voi pășiți pe drumul ăsta fa-bu-los... Da, normal, e un drum pe care l-au bătătorit și alții, de sute și de mii de ani – și ne-ajută să ne simțim un pic mai puțin rătăciți – dar deh, fiecare pas pe care noi îl facem e al nostru și e unic și cu forma pe care noi i-o dăm, cu știință și fără… e drumul nostru.

Da, suntem norocoși. Să putem da viață acestui vis. Să fim amândoi pe același calapod, cum se zice. Să ne dăm drumul într-un gol pe care nu-l cunoaștem. Să simțim frică și neîncredere, dar să mergem înainte. Să avem curaj să ne asumăm riscuri. Suntem norocoși să fim așa cum suntem.

Să îndrăznim.

Aceasta este esența, cred. Faptul că avem curaj să rupem șirul. Conveniențelor, gândurilor care ne spun – hai măi, acasă nu v-o fi bine? Nu mai bine vă așezați voi pe bucățica voastră de pământ și dați viață altor gânduri, mai cuminți, așa? Ce v-apucă să plecați spre nicăieri?

Avem toate gândurile acestea, desigur. E greu să ieși din tiparul propriilor setări. Învățăm că trebuie să fim într-un fel, trebuie să facem lucrurile într-un anume mod. Să ne simțim protejați, confortabil, în propriile cutii.

Pentru noi, acesta a fost pasul. Ne-am pus întrebarea – și ce facem acum, urmăm planul de-a ne muta la țară, ne apucăm să construim o căsuță sau, înainte de toate acestea, ne ducem un pic în lume, vreun an și jumătate, așa?!

Și am ales.

Acolo e curajul. Pentru că fiecare dintre noi putem alege. Să fim ceea ce ne dorim.

Nu e ușor. Ohh, deloc nu e ușor. Parcurg drumul acesta de patruzeci de ani. 40 de ani de împotrivire. De nemulțumire, de căutare, de dor, de zbatere, de întrebări… cine sunt și ce îmi doresc.

Drumul spre un sine care are curaj să se asume.

Curaj să fiu cine sunt, să am încredere în mine însămi și în deciziile mele, chiar dacă par a fi pe dos față de mersul lumii.

În sinea mea, o știu de mult, mă cunosc demult. Acum încerc doar să-i dau voie să aibă glas. Gândul acela care spune că – poți să fii cine simți, poți să pleci sau poți să te întorci, poți să cauți, poți să vrei altfel decât zice manualul… poți. Să fii tu.

Asta facem cu această călătorie. Că, mai mult decât un drum spre diferite destinații, e un drum spre noi. Fiecare spre sine și un drum al nostru, unul către celălalt. Unde vom ajunge… vom vedea.

În momentul acesta al vieții mele, a vieții noastre, ceea ce contează cel mai mult e fix asta, relația dintre noi. Relația noastră și ceea ce construim pe lume împreună. Casa aceasta de emoție și de drag și de iubire și de respect pentru care încercăm în fiecare zi a vieții noastre să punem cărămidă cu cărămidă. E o muncă continuă, să reușim să dărâmăm mai puțin decât construim, să armonizăm, să fim mai mult pace decât război.

Despre asta e drumul nostru. Drum fizic spre capătul lumii estice.

Și drum de suflet spre infinitul din noi înșine.

O simt ca pe un fel de promisiune. De viață. Plină, spectaculoasă, reală, cu de toate. Nu-mi închipui că ne așteaptă un drum roz, presărat în petale de trandafir proaspete. Dar nu vreau să pun înainte lista aia lungă de lucruri… care-ar putea să fie, să ne pună piedici, să ne scuture zdravăn, să ne arate propriile limite. Sigur se va întâmpla.

O să trecem fiecare pod la vremea lui.

Împreună. Pe drumul nostru.

Textele din aceeași serie sunt aici:

4+

S-ar putea să-ți placă și

1 comment

Emilia 15 iulie 2021 - 20:18

Vă admir și vă felicit pentru curajul de a vă împlini visurile! Felicitări oameni frumoși!

0
Reply

Lasă un comentariu