Pânza (mea) de păianjen (2)

Azi e ziua guest post-ului scris de Dragoș, vi-l redau mai jos, fără alte multe comentarii, simt că-s de prisos. Doar un mare MULȚUMESC pentru tine, Dragoș, pentru toată disponibilitatea ta de-a oferi atenție, încredere, apreciere, de-a fi prezent, de la distanță, de atâtea și atâtea ori, pentru mine. E așa de frumos textul tău, așa de adevărat și așa de trist și, totuși, trebuie să-ți (re)amintesc faptul că, ideea acestei pânze de păianjen tocmai asta e… să am aici, aproape, niște oameni care sunt, cu siguranță, pentru mine, mult mai mult decât un avatar… Cel mai bun exemplu ești chiar tu, așadar… să ne dăm jos măștile, să fim cine suntem și atunci să vedem pe cine avem alături…
„ – Tati, azi am vorbit cu o prietenă pe computer!
– Da? Bravo! Şi ce-aţi vorbit?
– Păi nu mare lucru, că încă nu ştiu să scriu, dar i-am trimis mulţi pupici, cîteva îmbrăţişări şi o inimioară, fiindcă o iubesc mult, mult de tot.
– Ce frumos! Şi ea ce-a zis?
– Păi şi ea mi-a trimis înapoi cam la fel.
Fetiţa stătu un pic să se gîndească, după care sări brusc în braţele tatălui şi-l întrebă cu o figură serioasă:
– Tati, dar cînd închid computerul, unde se duc toţi pupicii şi îmbrăţişările şi inimioarele?
– Păi se duc pe computerul celălalt unde le-ai trimis, desigur, răspunse un pic încurcat tatăl.
– Hmm, se gîndi fetiţa… Şi dacă cel din partea cealaltă închide şi el computerul, atunci ce se întîmplă? Iubirea dispare?
Era cît pe ce să răspundă că nu, însă ceva dinlăuntrul lui parcă nu era de acord. Chiar, ce se întîmplă cu toată iubirea, toată afecţiunea aruncată de colo-colo printre electroni şi celule de memorie…?, se gîndi el. Oare e ceva real în toată afacerea asta? „Te iubesc”, „îmbrăţişări”, „muah” – au ajuns atît de comune, ca şi cum ai cere două pîini şi-un borcan de iaurt la magazinul din colţ. Şi, desigur, aştepţi şi restul.
Oare ne iubim în virtual, sau ne iubim virtual? Pare acelaşi lucru. Chestiuni de semantică, ar zice unii. Dar nu e chiar aşa. De fapt, jucăm teatru. Un teatru de păpuşi, păpuşile şi manipulatorii fiind noi înşine. Cît de absurd sună şi cît de adevărat poate fi!
Da, avem un avatar – o poză care ne reprezintă în universul electronic al lumii. Dar ce vede lumea acolo? O floare. O pisică. Un copac. Un apus de soare. O carte. O maşină „bengoasă”. O piesă de şah. Orice… dar nu pe noi înşine. Noi sîntem păpuşarul – păpuşa trebuie să fie o fantezie, îndeplinită sau nu.
Apoi, poveştile noastre sînt întotdeauna fantastice. Reuşite, cîştiguri, realizări, premii, recunoştinţă… Nu spunem niciodată că ne-am împiedicat la intrarea în bloc şi babele de la scară chicoteau înfundat. Sau că ne-a certat şeful la birou fiindcă am făcut-o de oaie. Mda, poate uneori mai scăpăm şi una de-asta, ca studiu de caz, sub titlul „uite ce-a păţit un coleg” sau ceva de gen. În general, păpuşile noastre sînt aproape perfecte. Ale altora sînt defecte rău, ciufulite şi zdrenţuite. „Cum, dragă, n-ai auzit că…?”
Şi totuşi cîte unii sîntem dumnezei. Ne prezentăm pe scenă cu păpuşi făcute după chipul şi asemănarea noastră. Cîtă aroganţă! Ce curaj nebunesc! Ne lăsăm păpuşile să plîngă fără să aducem măcar un lighean de plastic s-adune lacrimile, aşa, de decor. Şi le lăsăm şi să rîdă, de ele însele sau de altele, în hohote, zguduindu-se. Unele rîgîie, altele înjură… „Dragă, păpuşile alea sînt defecte la cap?! Cum îşi permit să fie atît de naturale?! E oripilant, dragă!”
Te uiţi cîteodată cum se scurge mierea pe cîrpele alea de lux, cînd se întîlnesc una cu alta. „Muah-muah” de la doi kilometri, ca în parodiile alea ieftine. Păpuşi calitatea extra, deh… Faci diabet doar uitîndu-te la ele. Teatru grotesc. Noi nu sîntem în sala asta. Stînga-împrejur, înainte-marş! Mergea şi-un simplu „marş!”, dar sîntem civilizaţi – aşa scrie în scenariu.

*

– Tati, nu porneşte computerul, zise fetiţa frecîndu-se la ochi, încă somnoroasă.
– Ei, lasă-l încolo aşa devreme! Du-te şi spală-te pe ochi, îmbracă-te, îţi pregătesc ceva de mîncare şi apoi mergem la grădiniţă.
– Păi da, dar i-am promis că-i scriu dimineaţă…, insistă fetiţa.
– Lasă că nu-i mare problemă, vedem mai tîrziu, se eschivă tatăl, dar fetiţa deja se dăduse jos de pe scaun şi se uita pe sub birou.
– Tati, e un fir negru tăiat, strigă ea venind în fugă. Cine-o fi făcut asta? De ce?, întrebă ea cu lacrimi în ochi.
– Uite, zise tatăl, aseară după ce ai adormit, a trecut pe aici Moş Crăciun. Era supărat că stai prea mult la computer şi nu ieşi afară să te joci cu fetele şi băieţii de pe scară, aşa că a tăiat firul şi mi-a zis că de-acum încolo să te joci cu copiii, să-i îmbrăţişezi şi să-i pupi de-adevăratelea, nu pe computer, că acolo nu e viaţa reală.
– Păi bine, tati, da’…
– Draga mea, aşa a zis Moşul iar eu nu-l pot contrazice. Şi dacă vrei să mai vină cu cadouri în fiecare an, va trebui să-l asculţi.
– Bine…, spuse fetiţa bosumflată.

*

– Alo? Ce faci, scumpa? Gata programul?
– Da, am ajuns acasă de vreo jumătate de oră. Tu?
– Azi am ieşit mai devreme un pic, am trecut prin piaţă. Ia zi, ne vedem mai încolo la o cafea, facem un Scrabble?
– Da, sigur. Mai am de trimis vreo două e-mail-uri şi…
– Hei, ai uitat ce-a zis Moşul atunci, demult? Lasă computerul!, o dojeni ea pe prietena ei din copilărie.
– Da, bine, gata, oftă femeia din receptor. Într-o oră sînt la tine. Vreau să trec pe la cimitir pe la tata. Azi se împlinesc cinci ani de cînd…
– Bine, te aştept. Auzi, du-i şi din partea mea o floare. Dacă n-ar fi fost el, acum probabil am fi ajuns două avataruri insipide pe un ecran.
– Aşa am să fac. Îţi mulţumesc. Pa… „
Săptămâna trecută am avut primul text, al Oanei, săptămâna viitoare urmează un alt text pe care l-am primit deja, al Roșcățicăi. Următoarea mea rugăminte de-a scrie un text pentru pânza mea de păianjen, ca să păstrăm alternanța domnițe – domni, merge către tine, Călin, doar ești unul dintre oamenii care au trecut de bariera online-ului și mi-au devenit prieteni, un mare plus al faptului că scriu pe un blog! Ai timp o săptămână să așezi frumos pe hârtie – pagină de calculator, niște gânduri pentru mine, te rog… despre modul în care scrisul pe un blog își pune amprenta asupra vieții personale… despre oameni cunoscuți în online, despre prietenie, în mediul real și-n cel virtual, despre legături, despre apropieri și depărtări… despre oameni.