Pânza (mea) de păianjen (1)

E miercuri (oare cum o fi setat timpul ăsta pe o asemenea viteză?) iar, și azi e, așa cum ziceam săptămâna trecută, ziua în care vom țese împreună la pânza mea de păianjen. Aceea a sufletului, a legăturilor dintre oameni, pânza de păianjen menită să fie unul dintre acele mici detalii speciale din viață.

Săptămâna trecută îi rugasem pe Oana și pe Dragoș să scrie un text pentru mine și au fost amândoi extrem de receptivi… vă mulțumesc, dragilor! Dragoș m-a rugat să-i dau întâietate Oanei și-așa voi face, așadar, azi e ziua guest postului scris de ea:

” Am visat odată o insulă. Era destul de micuţă pentru standardele obişnuite, dar era a mea. Eram stăpâna deplină a unei insule pustii. Semăna puţin cu Spinalonga, acea insulă a leproşilor despre care îmi vorbea odinioară un om drag. Poate că îmi doream ca insula mea să-i semene. Să aibă acel aer sobru, tăcut, de o simplitate aproape dureroasă, a locului celor stigmatizaţi, alungaţi, diferiţi. Am iubit acea insulă, din motive lesne de înţeles, deşi fizic n-am ajuns niciodată acolo.
Insula mea pare că nu e populată. Nici picior de om nu mai calcă pe ea, de când un cutremur major s-a produs, iar faliile mişcătoare nu mai prezintă încredere. Cum ar putea? Când, deşi stâncă rezistentă, ziceam eu consecventă, solidă, e de ajuns să privesc ochi îndrăgiţi ori să aud o anume voce caldă şi faliile se reaşează. De parcă ar vrea ca toate gândurile, privirile, simţămintele să se îndrepte către omul ce mi-a inspirat odinioară adevărată şi profundă dragoste.
Paşii mă poartă adesea, chiar şi numai în gând pe insula mea. Unde e spaţiu destul, însă deloc prietenos pentru cei ce nu-l cunosc în amănunt, mai mult arid, uscat. E nevoie să păşeşti atent printre bucăţile colţuroase de rocă, desprinse din miez şi căzute la întâmplare, de-o parte şi de alta a cărării bătătorite. Pe insula mea nu mai cresc flori. Dacă au fost cândva, s-au ofilit toate. O floare are nevoie de grijă, de apă, de blândeţe, dar mai ales de tandreţe. În lipsă, devine o simplă liană agăţătoare ce-şi caută zadarnic sprijin în exterior, pe zidul rece al unei foste cetăţi de apărare.
Şi totuşi există ceva ce-mi face exilul mai blând, ce-mi însoţeşte trăirile, şoaptele, visele, ce stă mărturie pentru a mea viaţă. Ceva ce a făcut întotdeauna ca depărtarea să mi se pară straniu apropiată, iar solitudinea să fie o mai blândă povară. Amintirile inimii sunt cele pentru care, de mi le-ar lua cineva din viaţa reală, m-aş întoarce oricând bucuroasă-n exil.

*

Femeie, adună-te, ridică-te, scutură-te, ia-ţi sufletul – insulă şi umblă! Exilul din inimă îţi poate fi blestem. Ori izbăvire. Tu alegi. ”
Oana, îți mulțumesc mult. Mă simt onorată și mi se bucură sufletul pentru gestul tău, pentru textul tău, o bijuterie a sufletului, una tristă, desigur, dar, nu-i așa, cum am ști ce-i bucuria dacă n-am cunoaște tristețea? (tocmai m-am întors de pe o astfel de insulă, știi? pentru că, dacă ne închidem în noi, dacă ne izolăm, dacă nu găsim altă cale decât să ne îndepărtăm pentru a putea privi în noi, pentru a înțelege, a răspunde la întrebări sau, pur și simplu, pentru a fi departe… vine un moment când simțim că trebuie să ne întoarcem. la oameni.) Și mi-aș dori… să vină o zi în care exilul acela să (ne) fie izbăvire. Sau, dacă tot e să fie blestem, măcar să-i înțelegem rostul…
(o persoană din online pentru care am o admirație aparte e Ana – Roșcata, o fată super faină care îndrăznește să-și trăiască viața așa cum simte și merge pe drumul ei încrezătoare și cu seninătate în suflet, o fată care a făcut, cândva, un gest aparte pentru mine, așa, venit de departe, de nicăieri, bucurându-mi neașteptat de mult sufletul. Ana, te rog, fii tu următoarea care scrie un text pentru mine, te vreau și pe tine pe-aici, aproape.
despre ce să fie? despre modul în care scrisul pe un blog își pune amprenta asupra vieții personale… despre oameni cunoscuți în online, despre prietenie, în mediul real și-n cel virtual, despre legături, despre apropieri și depărtări… despre oameni.)