O săptămână plină. Fiesta.

Am tot amânat zilele astea să scriu despre ceea ce a însemnat pentru mine Fiesta, mi-am tot zis că am mare nevoie să îmi trag sufletul, să-mi odihnesc mintea și corpul, să las să treacă tristețea de-a se fi terminat și să fac loc satisfacției de-a fi fost acolo, atât de în miezul lucrurilor. Dar, se pare că planurile nu-mi ies și, clar, socotelile nu pot fi făcute dinainte.

Așadar. Săptămâna trecută, ce-a ținut dintr-o luni dimineață până într-o altă luni dimineață, a fost, fără urmă de îndoială, cea mai plină săptămână din viața mea. Am trăit toate zilele astea c-o implicare și c-o dedicare de care mă știam în stare – desigur, la SkirtBike, proiectul meu de sufletul, m-am implicat tot așa, cu totul – dar pe care n-o credeam atât de susținută. Zile pline de tot felul de activități, de trezit devreme, de dormit puțin, de zboruri, de discuții, de alergături, de trăiri adânci, de nivel maxim. De senzații intense, de nevoia de împlinire a pasiunii ce curge prin vene. De emoții, de fiori pe șira spinării, de abandon. De trăire.

Da, desigur, am iubit zborurile. Primul, cu un balon special, de viteză, a fost emoția necunoscutului, entuziasm și curiozitate. Multe întrebări, multe răspunsuri, multe senzații. Toate amestecate, toate într-o zi în care mintea îmi alerga de la un lucru la altul iar sufletul mi-era într-un vârtej continuu de trăire. Al doilea zbor, dintr-o dimineață, ultima dimineață a Fiestei, când lucrurile, toate, erau așezate la locul lor, a fost doar pace. O liniște nemărginită, o îndepărtare de pământul care cuprinde-n el toate problemele lumii, toate problemele mele, o detașare de care aveam mare nevoie. A fost o oră de plimbare cu coborâri și înălțări line, cu treceri peste așezări, și câmpuri, și ape. Și mă uitam în jos la toate, le vedeam îndepărtându-se și chiar mă simțeam ca făcând parte dintr-o poveste. Povestea oamenilor care iubesc cerul, a oamenilor a căror suflet vibrează spre înălțimi. Și n-aș mai fi vrut să se termine.

Am iubit zborurile, n-au trecut decât două zile de atunci și deja freamătă în mine dorul de cer, dorul de zgomotul acela specific al arzătoarelor, de anvelopele baloanelor înălțate semeț. Mi-e deja dor, de toate. Și visez acum doar la un zbor cu balonul pe timp de iarnă… ahh!

Și-apoi, ceea ce a fost aparte la Fiesta au fost oamenii. Oamenii m-au impresionat. Pasiunea lor. Dăruirea pentru ceea ce iubesc să facă. Modul în care, după sute de ore de zbor, sunt cuprinși de aceeași febră, de același entuziasm, de aceeași emoție a pilotării unui balon cu aer cald – mi-a fost aproape, zilele astea, Hans, un pilot care are în spate patruzeci de ani de pilotaj, un gentleman adevărat care-mi zicea, după un zbor, că e foarte entuziasmat că a avut un zbor perfect de o oră și douăzeci de minute. După patruzeci de ani de așa ceva… pe un altul l-am văzut îndrăgostindu-se de un anume tip de balon, nedespărțindu-se de el, și era vorba de un pilot extrem de experimentat… ce să mai zic de Dasha, superba rusoaică de 17 ani care făcea parte din echipajul tatălui ei și mânuia balonul ca pe o jucărie?!

E absolut fantastic să vezi cum o pasiune adună oamenii din toate zările, să vezi mașinile acelea remorcate – cu însemnul „balloon on board” –  venind de la mii de kilometri pentru a împărtăși, pentru a trăi împreună bucuria zborurilor, pentru a fi cu alți oameni care sunt mânați de același dor. Dorul de zbor. Asta m-a impresionat pe mine, asta mă obligă să îmi scot pălăria în fața lor, să le mulțumesc din suflet, să le spun că a fost fantastic, să le fiu recunoscătoare. Pentru că sunt. Pentru că ne dau și nouă din pasiunea lor. Pentru că ne fac părtași la ea.

A fost, a trecut, și-acum îmi doresc doar ca tristețea ce-mi apasă sufletul să se transforme în altceva, să rămână în urmă doar bucuria. Și știu că așa o să fie, doar că mai am nevoie de un pic de timp. Ahh, Fiesta!