Mi-e dor de oameni cărora nu le e dor de mine.

Mi-e dor de oameni cărora nu le e dor de mine.
Cine o fi inventat şi sentimentul ăsta care e capabil să stoarcă din oameni toată suflarea, toată pofta de viaţă, entuziasmul şi să le toarne în loc, în suflete, dor neputincios, persistent şi apăsător?
Mi-e dor de oameni cărora nu le e dor de mine. E vina mea că nu pot stăvili dorul ăsta, e vina lor că nu-i apasă depărtarea de mine? ” N-am nevoie de cei care n-au nevoie de mine… „, încerca cineva să mă înveţe cu ceva vreme în urmă. Dar nu, nu sunt de acord cu acest mers al lucrurilor. Am nevoie de oamenii pe care-i simt apropiaţi sufletului mei. Şi sunt, printre ei, şi cei care, probabil, s-au îndepărtat atât de mult încât nu mai ştiu drumul spre mine. Şi e aşa de aiurea…
Mi-e dor de oameni cărora nu le e dor de mine. Sau, poate, le e dor dar preferă să tacă, din diverse motive – desigur, atât de întemeiate. Mi-e aşa de dor că simt cum depărtările astea pe care nu le pot ucide scrijelesc în mine, îndurerându-mă. Şi, dimineaţa, în timp ce-mi îngheaţă lacrimile pe obraji şi paşii mă poartă grăbit prin gerul atroce, pe dinăuntru ard de dorinţa de-a le striga, fiecăruia, ” mi-e dor de tine, unde eşti? „. Dar tac, pentru că vocea aia neobosită a raţiunii îmi spune că e inutil. Că strigătele mele nu ajung acolo unde trebuie. Acolo, la locul bun, ar fi de ajuns o şoaptă. Şi ei ar înţelege.
Şi tot se încăpăţânează să trăiască în mine un fir subţire de speranţă. Cine ştie, poate, nu e totul pierdut, o să fie mai bine, etc… Pentru că, da, mi-e într-adevăr dor. Şi doare.
PS. Şi naiba să o ia de iarnă că prea mi se lungeşte comod în suflet şi e de-abia februarie, o lună cumplit de lungă. Mda. Asta ca să mă iertaţi că-s aşa afundată în melancolie. Na, nu-s nici ploi s-o pot spăla. Nici călduri s-o pot topi. Şi îngheţată face chiar mai mult rău. Fir-ar.